Ne uităm la tenis? Bănuiesc că mare parte din noi nu. Dar ştim cu toţii de căderea de formă a Simonei Halep. Şi ne plîngem de asta – cu mai multă ardoare şi mai multă expertiză decît în momentul în care sportiva bătea aproape totul, cu excepţia Sharapovei. Ca multe alte teme, Halep devine o problemă naţională, şi e aproape de bonton s-o aduci în discuţii lamentative în privat, în public sau în spaţiul digital. Ne plîngem de ea că e moody, că e obosită, că Ţiriac ăsta, că familia ei, că faima, că reclamele, că drumurile, că anotimpul. 
 
Iar acesta este doar un exemplu. Oricare dintre noi poate da drumul unui robinet de infinite teme de lamentaţii. Căldura. Guvernul. Violul. Instituţiile statului. Corporaţiile. Copiii. Cîinii. Iarăşi căldura, că e la modă. Hainele. Alimentele. Emisiunile TV. Mărimea penisului. Ruşii. Sistemul de sănătate. Orice. Părinţii, evident. Generaţiile. Pe vremea comunismului. Criza. Crizele. Creditele. Codul fiscal… 
 
Anatomia văicărelii 
 
Văicăreala este expresia verbală a unei dis-satisfacţii private. Ca urmare, lamentaţia este nefericire vorbită. De obicei, nu marea nefericire şi angoasă, ci mărunta deversare cotidiană a adversităţii pe care o trăim sau o percepem. Psihologia lamentaţiei aduce în discuţie şi alte fenomene – nu e vorba numai de acumularea unor nefericiri şi ventilarea lor, vorbim de un anumit prag critic care este atins şi care, în final, duce la deversarea în limbaj a acestei nefericiri. Pentru unii, acest prag este foarte redus, iar totul devine subiect de văicăreală. Pentru alţii, stoici în a-şi conţine nefericirile, pragul este crescut, iar lamentaţia, dacă transpare, este rară, raţionalizată, generalizată şi filozofată. 
 
Un alt aspect al construcţiei lamentaţiei este miza ei interpersonală. Unii dintre noi nu sînt extrem de nefericiţi, dar se lamentează din reflex, pentru că asta serveşte unei mode a discuţiei. Alţii, cu adevărat sub povara dis-satisfacţiei, îşi găsesc comunităţi văicăricioase unde nefericirea este tezaurizată, analizată, împărtăşită, vorbită şi revorbită. Alţii urmăresc să obţină beneficii de pe urma lamentaţiei, plîngîndu-se ca să fie alinaţi sau recompensaţi în vreun fel.
 
În compoziţia complexului lamentativ, ca o continuare a consideraţiilor asupra mizelor interpersonale, mai putem menţiona şi utilitatea percepută a văicărelii. Înainte de a da drumul hoardelor de cuvinte de nemulţumire, persoana evaluează care este posibilul deznodămînt al acestei verbigeraţii. Dacă utilitatea este percepută ca fiind minimă, individul îşi înfrînează de cele mai multe ori lamentaţia sau o sublimează în posturi ale corpului pe care le împănează cu suspine. Dacă există însă un prospectiv cîştig, măcar de ventilare emoţională, sau un mediu permisiv care să înglobeze văicăreala ca mod de petrecere a timpului, persoana îşi permite să vorbească despre subiectele de dis-satisfacţie. 
 
Instituţiile văicărelii 
 
Fiecare cultură îşi creează propriile structuri instituţionale de gestiune a nefericirii. Unele grupuri de oameni instaurează norme ale înfrînării, ale expresiei verbale reduse sau sublimate a nefericirii. Unele comunităţi vorbesc despre lamentaţie ca despre un păcat. Instituţiile simbolice ale acestor culturi aduc cu sine un tipar verbal în care vorbăria despre nefericire este sancţionată sau limitată, chiar dacă nu există un control absolut asupra nefericirilor de la nivelul limbajului interior. 
 
Există culturi sau subculturi unde văicăreala este înlocuită sau alternată cu expresia verbală a mîndriei – unde oamenii învaţă să vorbească unii cu alţii, pe îndelete, despre ceea ce consideră ei că sînt atuurile simbolice ale grupului. În asemenea contexte, văicăricioşii nu sînt priviţi cu ochi buni şi pot simţi povara marginalizării.
 
Există însă culturi în care expresia verbală neîngrădită a nefericirii pune fundamente pentru o pletoră de instituţii lamentative. Şi în această a treia familie am putea încadra iubita noastră ţărişoară, care propune soluţii instituţionale lamentative mai la tot pasul cetăţeanului nemulţumit şi vulnerabil la văicăreală – nu am pretenţia să fiu exhaustiv în enumerare, ci mai degrabă descriptiv şi văicăricios: 
 
1) Talk-show-ul ca instituţie lamentativă – dacă privim posturile de televiziune ale altor popoare, chiar cele vecine, putem observa că talk-show-urile au proliferat la noi hemoragic în ultimele două decenii, de la luările de poziţie indignate în faţa camerei de filmat la începutul anilor ’90 la interminabilele expresii de dis-satisfacţie televizată ale contemporaneităţii. Dezbaterea în spaţiul mediatic românesc este în cel mai bun caz o dezbatere lamentativă şi de multe ori fără soluţii. 
 
2) Forumurile şi comentariile online – lamentaţia în spaţiul virtual poartă, în literatura anglo-saxonă, un nume pompos, cel de cyberventing. La noi, cyberventing-ul este văicăreală pur mioritică – ajunge să citeşti veninul inutil al comentariilor la aproape oricare articol sau material online ca să îţi dai seama că o masă de nemulţumiţi pun în cuvinte scrise tot preaplinul dis-satisfacţiei şi neputinţei, sperînd la o recunoaştere şi validare anomică a altor indignaţi şi nefericiţi, într-o uriaşă comunitate a văicărelii. 
 
3) Şueta văicăricioasă – dacă nu eşti aninat de televizor şi dacă eşti neinteresat de comentarii online, ai posibilitatea să revii la matcă – să te văicăreşti caragialesc (vezi „Căldură mare“) cu prieteni, cu necunoscuţi, cu familia, despre cît de rău e. Şueta lamentativă este una dintre principalele instituţii de ventilare analogică ce a consolidat ţesutul nefericirii româneşti în ultimele veacuri. E arderea holdelor şi otrăvirea fîntînilor transferată în conversaţia la o bere sau la un suc, e argumentul de solidaritate interpersonală mai puternic decît apelul la muncă, la responsabilitate sau la bucurie. 
 
Ca un ultim comentariu, consider că numărul crescut de instituţii lamentative produce un efect social devastator, scăzînd pragul critic de expresie verbală a văicărelii. În alte cuvinte, cu cît avem mai multe forme simbolice care promovează lamentaţia, cu atît mai mulţi cetăţeni cinstiţi se vor simţi legitimaţi să o îmbrăţişeze. 
 
Văicăreala ca opţiune 
 
Dacă am creionat, timid, o anatomie a văicărelii şi am sugerat apoi cîteva dintre formele de instituţionalizare ale acesteia, în încheiere mi-aş propune să punctez – lamentativ, evident – cîteva consideraţii despre genealogia acesteia. 
 
În primul rînd, nu consider că lamentaţia se abate asupra noastră ca o fatalitate. Cred cu tărie în posibilitatea noastră de a ne gestiona fericirea sau nefericirea prin felul în care folosim cuvintele. Ca urmare, consider că văicăreala este o modalitate prin care fiecare dintre noi optează să se simtă nefericit pentru că vorbeşte despre nefericirea lui. 
 
Contextul social este unul care ne încurajează această opţiune. Cu cît sîntem instituţionalizaţi în văicăreală ca într-un spital-cămin de pe vremuri, cu atît ne va fi mai greu să vedem că avem şi alte subiecte de discuţie. Cred că ar trebui să solicităm, fiecare dintre noi pe propriile speze, externarea din această instituţie. Eu, personal, îmi propun să văd în Simona Halep un om de care pot fi mîndru. Şi să nu mă lamentez că am pierdut în primul tur la Wimbledon. Şi să nu mă lamentez că nu mă pot opri din văicăreală. Şi să nu fiu nemulţumit de faptul că nu v-am spus celelalte lucruri pe care le-aş fi putut gîndi sau de cît de nemulţumit sînt de acest text.
 
Văicăreala începe (şi sper că se sfîrşeşte) cu mine. Şi sînt mîndru de acest lucru.  
 
Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut. 
 
Foto: V. Dorolţi