Manierele „tangoului“ în adolescenţa mea erau mai degrabă stîngace, dar de o stîngăcie fermecătoare. Exista un adevărat ritual de a invita o fată în oraş. Întîi zîmbete, ocheade, căutarea unor pretexte ca să intri în vorbă cu ea. Dacă din nefericire el era timid, iar pretexte nu se iveau, se făcea o coaliţie între gaşca lui şi gaşca ei, grupurile punînd la cale prezentarea celor doi. Odată ce se cunoşteau, gaşca se retrăgea şi cei doi ieşeau la prima întîlnire. Ţin minte cum, la primele întîlniri pe care le aveam în liceu, primeam postere cu Metallica pe post de flori sau casete înregistrate cu anumite melodii (cu mesaj adică) pe post de scrisoare de amor. Era, bineînţeles, ceva minunat să primeşti acele mici cadouri de la băiatul care te plăcea şi pe care îl plăceai, deşi fetele visau totuşi la clişee romantice (flori, bomboane, bileţele).  
 
Dacă în vremea liceului meu era un „ne faut pas“ ca fata să-l invite pe băiat, astăzi se poartă frecvent ca ea să facă primul pas. Aflîndu-mă la un liceu din Capitală, cu ceva timp în urmă, am întrebat cîteva eleve ce se mai „poartă“ în materie de relaţii. Mi-au răspuns că, dacă îţi place de un tip, nu mai pierzi vremea. Chiar dacă este coleg de liceu cu tine, îl cauţi mai întîi pe Facebook, pentru confirmare verifici ce prieteni are, ce hobby-uri are, şi îi ceri prietenia (într-un mod mai virtual decît se făcea pe vremea liceului meu). După care, începi conversaţia şi, dacă el pare interesat (şi interesant), îl inviţi „în oraş“. Le-am întrebat dacă nu e mai bine totuşi să aştepte ca el să facă primul pas. Mi s-a răspuns foarte franc: astăzi, dacă vrei ceva, trebuie să intri în acţiune, n-are sens să aştepţi, şi, dacă vrei să cucereşti, trebuie să fii cool, nu mironosiţă.  
 
De exemplu, cînd faci primul pas, plăteşti jumi-juma consumaţia şi nu-i dai de înţeles că te aştepţi să te conducă acasă – ca să nu-i creezi impresia că îl placi prea mult, lucru ce i-ar conferi lui puterea. Băieţii se sperie dacă primesc prea multe semnale, aşa că mai bine te prefaci că ţi-e perfect egal dacă eşti sau nu cu el. 
 
Recunosc, verva cu care îmi vorbeau cele trei adolescente m-a făcut să mă refugiez puţin în amintirea stîngăciei fermecătoare a manierelor din adolescenţa mea. În liceu nici nu concepeam să fac primul pas, darămite să nu fiu condusă pînă acasă. De altfel, motivul pentru care m-am despărţit de un băiat, care de altfel îmi plăcea enorm, a fost că, la un moment dat, în tramvai, s-a aşezat pe singurul scaun liber, fără să se sinchisească să mi-l ofere mie. Am ajuns acasă, l-am salutat cu răceală şi i-am spus că nu mai vreau să fiu prietena lui pentru că nu mi-a cedat locul în tramvai. Şi cu asta am încheiat relaţia, fiind convinsă că am făcut ce trebuia. 
 
Care sînt ne faut pas-urile de astăzi? Peste ce nu se poate trece? Mi s-a răspuns, în cor: să nu-ţi mai răspundă la telefon şi să-ţi mai dea şi „unfriend“ pe Facebook. Mi se spune că majoritatea băieţilor folosesc tăcerile ca pe un soi de scutire morală de a da explicaţii. Este ca un soi de luptă în care cei doi îşi măsoară puterile. Cine sună primul pierde, deci e un loser. Aşa că, în acest caz, este de preferat, chiar dacă turbezi, să stai să aştepţi să facă celălalt primul pas. 
 
Şi iar am alunecat spre adolescenţa mea. Cum pe atunci nu existau telefoane mobile, e-mail sau Facebook, aşteptarea era destul de enervantă, pentru că trebuia să-ţi faci de lucru pe lîngă telefonul fix din sufragerie, care suna destul de des, dar nu pentru tine. Şi de fiecare dată cînd auzeai soneria, îţi sărea inima din piept. Ce e diferit astăzi este că aşteptarea asta o poţi purta cu tine peste tot, venind ba din telefon, ba din tabletă. 
 
Ideile din conversaţia mea cu adolescentele s-au reactivat ceva mai tîrziu cînd, la o ieşire cu prietenele în oraş, am pus cam aceleaşi întrebări. Cum mai cucereşti, cum te mai desparţi? 
 
Din răspunsurilor lor, am rămas cu o speranţă: romantismul nu e încă desuet. Deşi „gesturile mari“ sperie. Se preferă totuşi gesturile calde şi sincere, unor etalări grandioase de sentimente. Cînd ai de-a face cu gesturi care par decupate „din filme“, este cazul să-ţi pui cîteva întrebări şi să activezi frînele. Unei efuziuni romantice îi este de preferat o atitudine mai rezervată, dar mai credibilă. Cum la peste 30 de ani eşti deja trecută prin mai multe relaţii şi citeşti sau ar trebui să citeşti printre rînduri, ştii că, de obicei, ce va începe ca un foc de artificii se va termina cu un foc de paie, or, la vîrsta asta, nu prea mai ai timp să te joci cu focul. 
 
Dar vorbind despre jocul cu focul, cum se mai despart astăzi cuplurile? E de preferat amiabil, dar o asemenea despărţire este o pasăre rară. Căci, de multe ori, cînd iubirea dispare, orgoliul este cel care îşi spune cuvîntul şi îşi iţeşte cele mai hîde măşti. Atunci partenerii se îmbrîncesc, îşi aruncă vorbe grele şi părăsesc ringul de dans cu scăpărări de mînie, trîntesc uşa şi nu mai lasă înapoia lor nici bucuria dansului, nici bucuria muzicii care odinioară i-a adus în acelaşi ring.
 
Există totuşi şi dintre cei care, la finalul tangoului, se despart prieteni. Ea va face o reverenţă în faţa lui, el îi va săruta mîna şi o va conduce înapoi la locul ei. Pentru că oricînd tangoul poate să reînceapă.