Pe pajiștea din dosul morii, sub cer clar,
Tu născocit-ai jocuri iar și iar.
Din albul voal, legat meșteșugit,
Cea mai rotundă minge-ai făurit.
Mi-ai aruncat-o mie, eu iute înapoi,
Și o prindeam cu-ndemînare,
Gustînd euforia pură, amîndoi.
De mingea năzuia, zburînd, în zare,
Ea tot în zbor se îndrepta spre tine, înapoi.
 
Părea că intră-n joc și soarele cel blînd,
căci ne jucam senini, netulburat.
Iar mingea pildă deveni curînd
Zorului meu de-a reveni la tine de îndat’.
 

Astfel de versuri – am tradus aici, inedit, poezia Mingea, respectînd ingenuitatea originalului – trebuie să-l fi mișcat întrucîtva pe „olimpianul” Goethe, din moment ce, la 10 iunie 1823, l-a invitat pe autorul lor, Johann Peter Eckermann, să-l viziteze la Weimar și să-i devină nu doar ucenic într-ale scrisului și ale speculației diletante pe tărîmul opticii, mineralogiei sau botanicii, ci și: confesor, corector, redactor, editor, secretar improvizat, cititor cu voce tare, tovarăș de plimbări, aranjor de pernă sub cap, ciuca ironiilor, comesean necomplicat și, în genere, copil drag („liebes Kind”). Peste ani, legătura dintre cei doi devenise atît de strînsă, încît Goethe își alinta protejatul cu apelativul „credinciosul Eckhart”, asemuindu-l unui îndrăgit personaj de basm – în principiu, cel care avertizează oamenii să nu se avînte în locuri unde spiritele naturii le pot face rău – și îl copleșea cu favoruri: bilete gratis la teatru sau la concerte, invitații la dineuri cu ștaif, misiuni confidențiale pe lîngă capete încoronate, „lipeli” cu diverse dame de condiție bună etc. Ba chiar, în 1825, i-a procurat și un doctorat la universitatea din Jena, ca să nu resimtă excluziunea socială în preajma sa, acolo unde roiau intelectualii titrați. Tradus în legislația României de azi, gestul lui Goethe ar fi fost lesne încadrabil la articolul 291, Cod Penal, infracțiunea de trafic de influență. Dar în Marele Ducat de Saxa-Weimar-Eisenach, altele erau legislația și moravurile începutului de secol XIX.

Cine (re)citește, în zilele noastre, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții lui trebuie să se lepede de toate reprezentările etic-juridice pe care le-a asimilat. Altfel, riscă să prejudicieze materialul lecturii. E ca și cum ai intra cu aerul infestat de afară într-o cameră etanșă, în care au fost păstrate pergamente vreme de două mii de ani. S-ar face țăndări instantaneu. Mult mai nimerită ar fi rememorarea a tot ceea ce însemna devoțiunea luterană – Eckermann provenea dintr-o astfel de familie –, cu tot cu fantastica interiorizare a credinței propovăduită de luteranism. Altminteri, nu poți înțelege de ce, deși aciuarea pe lîngă Goethe era aproape un sport printre tinerii vremii – îl încercase, de exemplu, și Schopenhauer, fără succes –, doar Eckermann a fost cel care i-a putut intra în grații titanului de la Weimar.

Și n-a fost ușor. În ultimul an de viață, Goethe era tot mai ursuz, l-a și repezit pe Eckermann de cîteva ori, ceea ce ne poate indica un pattern comportamental pe care acesta l-ar fi retușat pentru anii dinainte, cu un scop bine determinat. De ce? Deja fragmentele de început ne oferă cheia interpretării: să spui despre un om că ai ce învăța de la el chiar și atunci cînd tace înseamnă că ai pătruns sensul profund al comunicării, că știi să receptezi dincolo de cuvinte, să decodezi limbajul corpului, în toate dimensiunile sale – kinestezică, olfactivă, termică etc. Dintr-o dată, Eckermann nu mai pare atît de ingenuu, ci chiar un maestru al pedagogiei. Raportul pare că se inversează paradoxal, iar Eckermann este cel care scoate la iveală – moșește de-a dreptul – tot ce e mai bun în Goethe, pentru că are de la natură ceva ce lipsește năbădăiosului său elev-maestru: răbdarea sfinților.  

Sînt nenumărate impulsurile intelectuale pe care, în ani, Eckermann i le-a dat lui Goethe. În schimb, invers e mai ușor de contabilizat: aproape nici unul genuin. În superbia sa și sub pretextul că i-ar antrena talentul, Goethe i-a întins permanent capcane celui pe care-l considera învățăcel, poate pentru a vedea cît suportă. Acest lucru devine evident în momentul în care îi cere să scrie un pastel de iarnă despre castelul Tiefurt, adică ceva ce el însuși nu făcuse și n-ar fi făcut niciodată. Nu se alege nimic din această probă absurdă, pentru că Eckermann nu îi dă curs, dar importă aici discrepanța dintre cinismul lui Goethe și devoțiunea lui Eckermann. Acesta din urmă ar fi avut, la orice moment, suficiente motive să fluture batista din depărtare, dar n-a făcut-o. A stăruit în devoțiune.

Citind Convorbirile lui Eckermann într-un context mai larg, de exemplu, ca parte a ediției de Convorbiri întocmită de Woldemar von Biedermann și publicată între 1889-1896, în care sînt adiționate multe alte surse – scrisori, jurnale, memorii, în principal ale secretarului Friedrich Wilhelm Riemer și ale cancelarului Friedrich von Müller –, surse care acoperă, dar cu mari disproporții de la an la an, aproape în întregime biografia poetului (1755-1832) și din care se profilează un cu totul alt portret – de arțăgos sclipitor, om de lume afabil, prezență energetică, dar și vag manipulatoare –, ne dăm seama că Eckermann a filtrat mult. De ce va fi făcut-o, ne-am lămurit. Acest Goethe era creația lui, a devoțiunii sale, în același mod în care acel Eckermann „bun la toate” era creația lui Goethe.

Concluzia ar fi că, pentru a nu cădea în opusul ei, în resentimentul prometeic, admirația trebuie să se reinventeze zi de zi, proteic. Iar în acest punct, Eckermann a triumfat. Exegeții germani sînt de acord că, în relația dintre cei doi, Goethe a fost un tiran și un profitor. Lui Eckermann, ucenicia pe lîngă Goethe nu i-a folosit la nimic – în tot cazul, a fost, pînă la urmă, total deturnat de la planul său inițial –, pe cînd, fără el, două dintre scrierile goetheene fundamentale (Faust II și Poezie și adevăr) n-ar fi existat azi. Eckermann a murit în mizerie – ridiculizat de contemporani precum Heine, tocmai pentru lirica și pentru devoțiunea sa, ambele, zice-se, naive – și n-a apucat nici măcar să vadă scrierea sa de căpătîi tradusă în zeci de limbi și publicată în milioane de exemplare, iar întrebarea care îmi stăruie în minte nu este cîți Goethe poate produce o cultură în timp, ci cîți Eckermanni. (Regulile pluralului românesc s-ar putea dovedi, în acest caz, înșelătoare.)

Gabriel H. Decuble este scriitor și traducător, directorul departamentului de limbi și literaturi germanice, Universitatea din București.

Foto: wikimedia commons