Sînt atît de multe întîmplări cu automobile în juru-mi, încît frînturile de exemplu se încheagă repede, furnizînd un amalgam complex, dar destul de coerent. Șofez, iar mașina mea este cam a patruzecea la coadă la semafor, dar tot se trezește cel din spate să claxoneze cînd i se pare că se face verde. Reflex pavlovian, necondiționat. Nevoia de a-mi arăta cît de important este în comparație cu mine. Cît de nepriceput sînt eu. E trafic și las o mașină să intre în fața mea. Flăcăul din spatele meu, șofer și el, poartă costum, are cravată, e palid, plin de prețiozitate, dar cu o privire obosită ce nu îmi sugerează inteligența, ci doar avariția. Îmi face semn din faruri și agită brațele în semn de disperare. Are un BMW cu tapiserie de piele, probabil mașina de serviciu; cum de îmi permit să las în fața lui un amărît de Fiat roșu, probabil femeie, probabil bugetar? Într-un cartier de case din familiarul sector 1, adică cel mai bogat loc din țară, proprietarii pun plăcuțe amenințătoare sau bidoane de apă de cinci litri demarcînd spații de parcare ce nu le aparțin, dar față de care au un instinct atavic de a atesta o proprietate ancestrală… cumpărată în ultimii opt ani. O fac și prin alte locuri, dar acolo, în sectorul 1, am întîlnit eu cel mai des această practică. O fi și din cauza aglomerației, cine știe. Într-o benzinărie, noaptea, dau cu spatele. Mă opresc cu bara lipită de un stîlpișor. Un stîlpișor din aceia perfizi, pe care nu ai cum să îi vezi, despre care nu știi că sînt acolo, din cei cărora, dacă nu ai trăit suficient în România, ai toate șansele să le prilejuiești o întîlnire cu portiera care se deschide. Benzinăria este pustie, dar fix în spatele mașinii răsare un puști ușor măsliniu, cu o față prelungă, ce se uită la tine aparent nedumerit, dar cu un dispreț absolut evident. „Ce, nu ai senzor de parcare?“, îmi aruncă mestecînd cuvintele în acel slang de malul Dîmboviței care este din ce în ce mai la modă. „Am.“ Nu îmi dau seama de ce îl bag în seamă. Se uită cu superioritate la mine, exprimînd monosilabic cultura lui: „Și atunci?“

prietenă conduce o mașină fără radio. Cum să ai mașină fără radio azi? Radioul este esența mașinii. Ce ai putea face în mașină fără audiobook-uri, fără știri, fără muzică? Prietena amintită privește mașina ca pe un obiect cu patru roți menit a te purta dintr-un loc în altul, atunci cînd ai nevoie. Normalitate, aș spune. Tai cît pot de iute. Raționalitate, aș spune, așa este corect. Normalitatea este acel loc pe care majoritatea îl consideră normal. La noi, normalitatea este acel spațiu în care arăți altora cît ai, în care îți încordezi mușchii – metaforic vorbind – și îți exprimi autoritatea, puterea, superioritatea. În care arăți că nu este nimeni ca tine. La fel de tare ca tine, vreau să zic.

Șoferii ce claxonează de zor mașini roșii, conduse de femei blonde, mașini de teren pentru folosință în oraș, pietoni care te înjură cînd te lasă să treci strada, bicicliști ce nu coboară de pe bicicletă pe trecerea de pietoni, vînzătorul de vignete din taraba de la granița cu Ungaria care exclamă dezamăgit: „Cum, nu e un BMW? Am crezut că aveți BMW!“, posesorul de BMW pe care ai grijă să îl ferești în trafic, minutele nesfîrșite în care aștepți să te lase cineva să intri în trafic de pe o străduță lăturalnică, gîndul că în Germania așteptarea este infinit mai scurtă, criza permanentă a locurilor de parcare…

Un alt prieten îmi recomandă textele Luminiței Gătejel, acum la IOS Regensburg, cea care scrie despre automobil în perioada comunistă. Este un bun reper, care servește de minune argumentului acestui minieseu. Nu era simplu să faci rost de o mașină în comunism. Eșafodajul complicat includea un sistem de așteptare la coadă, de pile și relații prin care să avansezi înaintea altora pe listă, astfel că automobilul venea uneori după cîțiva ani. Nu aveai alegere. Mai toată lumea avea Dacia. Skoda sau Lada erau rare; Moskviciul și Trabantul doar pigmentau șirul de Dacii; nu cred că am cunoscut pe nimeni cu ARO; iar vecinul meu ce avea un Ford Taunus antic era o bizarerie absolută. Tot acest sistem de uniformizare și așteptare transforma automobilul în zeu. Daciile se stricau des, iar toată lumea știa, se pare, să le repare instantaneu.

Uniformitatea fusese găselnița adusă de Ford automobilelor. Acesta reinventase complet industria. Industria la modul general, nu o industrie aparte. Pur și simplu, invadase piața cu un produs unic, ieftin, accesibil. Unul care făcuse rabat la orice, dar nu la eficiență. Era o mașină fabricată automat, care nu punea accent pe estetică, ci doar pe valoarea sa utilitară. Designul impus de Renault pentru Dacia Logan urmează în principiu ideea lui Ford de a cuceri piața cu o mașină ieftină. Fordul model T a schimbat lumea. Henry Ford a pus laolaltă linia automată de asamblare și producția de automobile. Succesul a fost incredibil, marcînd momentul de explozie a industrializării, dînd numele unui mod de producție (fordismul) ilustrat în capodopere cinematografice, precum Modern Times al lui Chaplin. Era victoria emancipării, permițînd trecerea la o nouă etapă în istoria umanității. Mașinile negre, identice, pe care le vedem în filmele cu Stan și Bran, au invadat America, au intrat în garajele păturii mijlocii, devenind un simbol al consumului de masă și transformînd automobilul dintr-un bun de lux în ceva obișnuit. Turismul, navetismul, loisir-ul, totul se transforma, iar automobilul permitea acest lucru.

Comunismul căutase contrariul. Folosind aceeași standardizare, în contextul penuriei, creștea importanța automobilului, sublinia valoarea sa simbolică. Fiecare era forțat să fie la fel, dar aceasta nu mai era o emancipare, fiindcă nu înlocuia inovator o absență, ci uniformiza întorcînd timpul înapoi. Era un timp în care lumea începea să aprecieze diversitatea, exprimarea propriului sine, a propriilor opinii. Adică orice altceva decît ar fi fost pe placul comuniștilor, legionarilor, ISIS, Syriza sau UKIP. Penuria, timpul lung de așteptare transformau automobilul dintr‑un obiect într-un soi de zeu, pregătindu-l să fie o marcă simbolică a succesului, ba chiar a parvenirii.

Este linia pe care societatea noastră a urmat-o și în postcomunism. Accentul incredibil pus pe proprietatea unui astfel de obiect (ce-i drept, în scădere în ultima vreme), folosirea sa simbolică ca mijloc de a epata sau de a sublinia inferioritatea altora nu marchează desprinderea de standardizare, ci mai degrabă subliniază o normativitate pe care societatea o adoptă promovînd comportamente materialiste și manifestări de putere. Automobilul pare a fi folosit adesea drept mijloc de a sublinia ierarhii și moduri de viață.

Cu zece ani în urmă, lîngă o cîrciumă de cartier, pe strada unde locuiesc și acum, doi copii se jucau pe lîngă roțile mașinilor parcate. Părinții erau pe terasa cîrciumii. „Ce mașină ai?“, o întreabă băiețelul pe fetiță. „Un Clio“, spune ea. Aveau 3-4 ani. Am rămas surprins de cunoașterea ei.

Gîndiți-vă la prestigiul unei școli în care directorul coboară dintr-un BMW strălucitor, din care se revarsă un fusion de manele-hip-hop. Directorul zîmbește larg. Costumul său negru cu dungi aurii se asortează cu tapiseria din piele bej a mașinii negre, cămașa albă descheiată la ultimul nasture lasă a se întrevede lanțul destul de gros de aur, ornat cu o cruciuliță. Nu poartă maiou și zîmbește larg. Se adresează camerei mestecînd cuvintele precum puștiul de care aminteam mai sus. Vrea să atragă în liceul său elevi precum acel puști, prin urmare le servește o imagine similară cu ceea ce admiră aceștia și plasează totul pe Facebook.

Transformați acest director într‑un șef de departament sau decan și veți avea o imagine a rolului automobilului, cel care subliniază succesul social și este folosit ca instrument de a promova imaginea. Și gîndiți-vă ce fel de studenți sau liceeni vor fi atrași în școala cu pricina, ce fel de valori vor promova ei, ce fel de automobile vor avea și cum se vor comporta în trafic. Cum se vor raporta la alții. Cum își vor lăuda șefii și cum le vor trage acestora preșul de sub picioare. Cum se vor purta cu subalternii.

Și reveniți la Ford. La Henry Ford și la ideea sa de a furniza tuturor automobile. Sau mergeți la Stephen Baxter, un autor de science-fiction care propune elemente de alternate history în Ultima, una dintre cărțile sale recente (2014). Imperiul Roman cucerește acolo Germania, nu Britania, astfel încît lumea este împărțită între romani, chinezi și britanici. Nu mai intervine Evul Mediu întunecat, iar cucerirea spațiului se face cu rachete bazate pe praful de pușcă chinezesc. Automobilul dispare ca actor esențial în istoria umanității. Un obiect oarecare, așa cum cred eu că ar trebui tratat. La fel cum l-a tratat Ford. La fel cum îl tratează prietena fără de radio.

Dar cum să ai un automobil fără radio?! Asta nu înțeleg.

Bogdan Voicu este sociolog, membru al Grupului Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale (www.romanianvalues.ro).