Cum poţi obţine „viaţa autentică“?

Publicat în Dilema Veche nr. 618 din 17-23 decembrie 2015
Cum poţi obţine „viaţa autentică“? jpeg

– cîteva însemnări despre documentarul observaţional –

Filmăm pentru a cincea sau a șasea oară prînzul muncitorului nostru chinez, Han, și al colegului său român. I-am așezat regulamentar la masa din plastic, de sub bolta de viță, cît mai departe de camera care zace neglijent pe un trepied ceva mai încolo, însă cu REC-ul pornit. Ei nu știu asta – ar trebui să mănînce împreună, unul în fața altuia, fără a bănui că sînt, de fapt, filmați. Le-am adus mici gata făcuți de la Cora, niște fasole bătută într-o caserolă, niște cartofi prăjiți, muștar, pîine. De cînd muncește în România, Han e familiarizat cu mititeii, îi mănîncă la fel ca orice român, uneori înfigînd scobitori în ei, alteori direct cu mîna. Desigur, nu faptul că un chinez mănîncă mici este miza scenei. Ne interesează interacțiunea dintre cei doi, ciocnirea dintre două culturi atît de diferite. Românul a fost „instruit“ să-l tragă de limbă pe Han, să-l provoace, însă ori n-a înțeles ceea ce i s-a cerut, ori n-are chef de conversație, căci de obicei înfulecă și tace. E mult mai preocupat să-și umple burta – pentru un băiat sărac de prin Voluntari care muncește cu cîrca și cu ziua contează mult mai mult mîncarea decît „exoticul“ său companion sau decît filmul nostru. La primele două prînzuri, cînd camera era pusă pe ei și se știau filmați, cei doi au tăcut tot timpul. La al treilea, am dus camera ceva mai departe, iar cei doi au avut scurte dialoguri monosilabice – „Dă-mi sarea!“, „Mai vrei bere?“ etc. Pe la al patrulea, parcă se lega ceva-ceva. Românul l-a întrebat pe chinez cum e să mănînci cu bețe. Chinezul o rupe binișor pe românește, i-a explicat, i-a arătat, însă n-a ieșit nimic amuzant din asta. Dar iată că acum românul, între două îmbucături, are brusc o curiozitate și-l întreabă pe chinez cînd are de gînd să se întoarcă în China, la nevastă și la copii (sau și-a amintit că, la un moment dat, l-am rugat să-l întrebe asta, printre altele). „Nu știu“, răspunde Han un pic iritat, în fond ce treabă are prostul ăsta din România cu nevasta lui din China? Românul insistă și-l tachinează pe chinez: „Și dacă între timp nevasta pleacă cu altul?“ Han se enervează de-a dreptul, îi stă micul în gît, însă nu-l ajută prea bine bruma de limbă română pe care o știe ca să-i dea o replică usturătoare colegului său. Se înroșește și spune doar atît: „Ce face?!“ Însă muncitorul român nu vrea un conflict la locul de muncă și o dă pe glumă: „Lasă că-ți găsești tu altă femeie, la România“. În prezența chinezilor, românii au tendința să vorbească stîlcit, ca și ei. Han rîde, nu-i displace ideea. „O să facă mîncare!“ Preocuparea comună pentru mîncare este singura care îi unește pe cei doi, conversația cu potențial (de destăinuire, emoție etc.) se încheie sec aici. Este singurul moment de un minut și ceva pe care l-am reperat la vizionare și pe care l-am ales din cele două ore de material brut cu prînzul celor doi ca să apară în montajul final al filmului. În rest, au fost două ore de tăceri, priviri goale, replici reziduale care nu ne foloseau la nimic.

Cam așa arată o încercare de a obține o scenă de viață autentică într-un documentar observațional. În care nu vrei să intervii ca autor, oamenii trebuie să apară pe ecran așa cum sînt ei în realitate, cu dramele și problemele lor, în care spectatorii să creadă și cu care să rezoneze. Dacă încerci să „regizezi“ ceva, de cele mai multe ori autenticul se duce naibii, pentru că oamenii nu sînt actori și apar notele false. Nu te mai crede nimeni și vei avea un film stîngaci, neconvingător. Cum reușești să captezi acest „autentic“? Filmînd mult, zeci de ore și uneori la întîmplare. Lă­sînd camera „să meargă“ atunci cînd personajele tale habar n-au. Împrietenindu-te cu personajele tale, insinuîndu-te treptat în intimitatea lor, în așa fel încît protagoniștii să se obișnuiască cu prezența ta constantă: să știe că ești mereu acolo, lîngă ei, dimineața cînd se trezesc, la muncă, în mașină sau în tramvai, pe stradă, atunci cînd se îmbată sau cînd își bat nevasta, atunci cînd rîd sau cînd suferă, și să înceapă să te ignore. Pentru toate aceste lucruri ai nevoie de timp, mult timp la dispoziție pentru realizarea unui film (uneori de ani întregi). Un timp pe care ți-l sacrifici din viața ta. De multe ori, uiți s-o mai trăiești, devii captiv în viețile altora. Mai ai nevoie și de bani, de un buget care să-ți permită să-ți irosești (sau nu) tot acest timp. Și mai depinde și de oameni… Sînt unii care chiar din prima clipă în care îi cunoști sînt simpatici, volubili, fac poante, își pun viața pe tavă (nu e deloc cazul chinezilor, de pildă) și tu spui: gata, m-am scos, am dat peste un personaj „autentic“! Însă în momentul în care scoți camera, au un blocaj pe care nu vor reuși să-l depășească. Devin formali, scorțoși, niște fantoșe. Nu-ți mai oferă nimic, decît prețiozitate. Și te întrebi cum ai reacționa tu dacă ar veni cineva la tine în casă și te-ar filma non-stop. Ai fi tu însuți sau ai încerca să pari altcineva? Căci, în fond, camera nu e altceva decît o oglindă. Mai sînt oamenii timizi, introvertiți, aparent lipsiți de orice fel de charismă. Oameni obișnuiți, insignifianți, ce își văd de viața lor la care tu, un străin, încerci să ai acces, dintr-un motiv sau altul. Oameni care aparent nu reprezintă nimic, nu vor să fie filmați, însă cu timpul încep să te accepte, uneori mai mult din jena de a nu te refuza. Iar cînd vizionezi materialul brut ai o revelație – ei „apar“ altfel pe ecran, de parcă și-ar fi găsit în sfîrșit o modalitate de a se exprima, de a ieși la lumină, fiecare privire sau replică începe să aibă o semnificație. Și-ți spui: da, asta e viața lor, viața reală, în simplitatea ei! Atunci înseamnă că ai avut noroc și vei semna un film bun. Însă cum îți alegi personajele? Cum îi deosebești pe unii de ceilalți? Totul ține doar de intuiție?

Îmi povestea un amic care credea foarte mult în subiect și în personajele sale că încerca să filmeze o scenă de familie – cină, discuții între părinți și copii, teme pentru școală, lucruri obișnuite. A sosit echipa (ideal pentru documentar este să nu fie mai mult de trei oameni), și-au instalat echipamentul, lumini, au verificat sunetul. Membrii familiei respective se învîrteau curioși în jurul lor. Amicul meu, regizorul, a spus: „Hai să filmăm!“ În acel moment, mama, tatăl și cei doi copii au încremenit, aproape în poziție de drepți, așa cum erau îmbrăcați, în haine de casă și papuci. „Ce trebuie să facem?“, a îndrăznit tatăl. „Faceți ce faceți voi de obicei, ca și cum noi n-am fi aici!“ Această indicație „regizorală“ li s-a părut celor patru aproape imposibil de îndeplinit. „Păi… noi de obicei nu facem nimic!“ Totuși, pînă la urmă, s-au prefăcut că „fac“ ceva și scena a ieșit prost, pentru că improvizarea „nimicului“ poate să fie penibilă. Însă, de cele mai multe ori, viața noastră „autentică“ e alcătuită din nimicuri, dintr-o înșiruire de gesturi și acțiuni repetitive, banale. Dincolo de „nimic“ sînt îngropate adînc alte lucruri care pot să transpară sau nu: traume, frustrări, conflicte, drame nemărturisite. Cîteodată, e suficient un schimb de replici, o clipă de neatenție în care te tai la deget în timp ce pregătești cina, pentru ca ele să înceapă să iasă la suprafață. 

Oamenii nu vor să vadă filme despre „nimic“, vor suferință umană, lacrimi sau, dimpotrivă, situații amuzante. Chiar și atunci cînd e vorba despre documentar, vor spectacol. În încercările mele de a face film documentar, m-am tot întrebat cît de departe sînt dispusă să merg pentru a obține tot acest spectacol. Sau de a forța „autenticul“. Și mi-am dat seama că nu prea departe, fiindcă avem nevoie cu toții de intimitate și de discreție.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.