Cum recunoști o expoziție bună

Liviana DAN
Publicat în Dilema Veche nr. 194 din 28 Oct 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- la Sibiu cu Durer, Perjovschi și Gorzo - Este tristă şi creează un puternic disconfort prejudecata că publicului larg nu îi plac evenimentele culturale de valoare... Şi spun asta din perspectiva unui curator care a formulat expoziţii radicale de artă contemporană, expoziţii de topică filosofică, de muzeu, expoziţii politice de underground, experimentînd în spaţii şi structuri foarte diferite, folosind tehnic percepţia vizuală, care, după cum hotărăsc multe instanţe critice, publicului i-ar lipsi... Am totuşi experienţe foarte bune. În urmă cu cîţiva ani, în Palatul Brukenthal, am fost curatorul expoziţiei "Albrecht Dürer". Este adevărat, numele lui Dürer este cunoscut şi în cercurile mai puţin implicate în istoria artei. Iar întîmplările au fost pe măsură - la vernisaj au fost sute de oameni, lumea stătea pe scări, s-au tipărit şi re-tipărit mereu bilete... Într-o dimineaţă rece, şoferul unui taxi a întors butonul de căldură şi mi-a spus că am făcut o expoziţie foarte frumoasă - a văzut-o de două ori, iar în oraş circula o formulă: "ne întîlnim joi, la 17, la Dürer". Am gîndit atunci expoziţia foarte contemporan. L-am perceput şi am impus un Dürer superstar. De fapt, Dürer a fost unul dintre primii artişti foarte preocupaţi de imaginea lui - îşi cumpăra stofele şi damascurile cele mai fine, avea o colecţie elegantă de mănuşi, lua ore de dans, punea condiţii de reprezentare pentru fiecare loc sau moment unde apărea, cerea sume mari pentru călătoriile unde mergea cu soţia lui, Agnes Dürer, care funcţiona ca un fel de galeristă - primea toate onorurile, cerea fructe scumpe şi accepta doar mesele fine şi sofisticate. Glamoarea unui astfel de demers a avut un layout (invitaţie, afiş, flyer, bilet) minimalist, clar, aproape rece (realizat de Mircea Stănescu). Totul părea gîndit pentru artişti ca Joseph Beuys ori Rosemarie Trockel, dar cînd te apropiai, îl găseai pe Dürer. Expoziţia a durat 10 săptămîni şi, în fiecare săptămînă, în ziua de joi, erau în expoziţie concerte, prelegeri, discuţii sau prezentări tematice - de aici formula "joi, la 17, la Dürer". Mult timp după închiderea expoziţiei, sălile erau încă numite "la Dürer". Expoziţia nu a fost deloc facilă - era vorba despre seriile de gravuri de maturitate ale lui Dürer (Apocalipsa, Naşterea Maicii Domnului, Mica şi Marea Pasiune, Melancolia), dar printr-un simplu mijloc de seducţie, monden şi nonşalant, publicul a înţeles frumuseţea, gravitatea, genialitatea lui Dürer. Există apoi prejudecata că muzeele clasice trebuie rupte de arta contemporană, că publicul vine la muzeu să vadă doar arta veche, tradiţională, că publicul nu este interesat de arta contemporană, care oricum nu are semnificaţii profunde, topică ştiinţifică şi discernămînt estetic. În cazul Muzeului "Brukenthal", situaţia este şi mai delicată. Baronul Brukenthal a fost un colecţionar de artă contemporană; baronului îi plăceau proiectele modernităţii, acţiona ca un trendsetter şi iubea extravaganţa demersului vizual. Or, în spaţiile sale, expoziţiile de artă contemporană sînt în firescul luxului necesar... Publicul a reacţionat foarte bine şi la expoziţiile "Ich habe keinen Zeitraum" / Dan Perjovschi şi "Salve Fiat Romuli Nepos / Gorzo’s new paintings", expoziţii foarte controversate, cu jurnalişti neavizaţi care au întreţinut scandalul. Expoziţia lui Dan Perjovschi, gîndită în descendenţa unui premiu important luat la Viena, avea un sistem agresiv de publicitate - numele artistului scris cu litere uriaşe, roşii, pe Palatul Brukenthal, invitaţii foarte evidente, machete de presă şi imagini de presă, o conferinţă de presă cu 50 de jurnalişti. Conceptul era cu totul şi cu totul neaşteptat. Dan Perjovschi a desenat cu creion de argint pe pereţii muzeului copilăria lui de la Sibiu, spuma de zmeură care îi plăcea, colegii de şcoală, grădina mătuşii, felul în care percepea muzeul; l-a desenat pe primarul Klaus Johannis, în efortul de a ţine Germania şi România foarte aproape, şi-a desenat prietenii artişti, curatori, critici de artă, a desenat monumentele oraşului vechi şi marea platformă industrială. Şocul a fost mare: vizitatorii muzeului se apropiau de nişte camere goale şi ezitau să intre; dar apoi, cînd descopereau desenele, bucuria era maximă. Criticată de mulţi, provocînd interminabile discuţii, dacă este potrivită sau nu pentru acest spaţiu, expoziţia a fost foarte bine înţeleasă de public. Calitatea desenului de argint, vulnerabilitatea poveştii, cinismul din unele texte ale lui Perjovschi îi fac pe mulţi să povestească şi astăzi despre această expoziţie. "Salve Fiat Romuli Nepos / Gorzo’s new paintings" a fost iarăşi o provocare unde înţelegerea publicului a depăşit limitele instituţiei. Expoziţia lui Gorzo aducea violent în discuţie limitele modernităţii, ale puterii, limitele sexualităţii. Teme acut contemporane, teme violent moderne. Cofrajul curatorial era însă ordonat şi calm. Primul etaj al Muzeului "Brukenthal", o pinacotecă veche de 200 de ani, recurgea la acceptarea unui artist puternic, rebel, hype - cu dimensiuni extravagante asupra picturii, cu excentrice profunzimi ale vizualităţii... Lucrările lui Gorzo se raportau vizual la curioase momente din istoria artei, un parcurs bizar de liniştit pentru sălbăticia demersului. În Sibiu era iarnă, cu foarte multă zăpadă albă, curată, nici nu se putea ceva mai nimerit pentru cerurile albe ale Maramureşului. Expoziţia era gîndită ca parte în programul de deschidere al Capitalei Culturale Europene; un artist român controversat spune o fascinantă poveste despre modernitatea adusă şi impusă de Joseph al II-lea în Transilvania, într-un loc, Casa baronului Brukenthal, care generase deja un excelent model cultural european. Gorzo aducea un alt tip de vizualitate în resursele Palatului. Şi publicul a înţeles iarăşi: o expoziţie controversată instituţional a fost considerată de vizitatori ca expoziţie reper pentru pictura românească contemporană. Gorzo a reuşit să spargă toate limitele muzeului clasic. Convingerea mea este că publicul recunoaşte automat expoziţiile bune şi crede în artiştii care duc vizualitatea la limitele extreme. În rest, totul este doar o problemă de stil, de contemporary exhibiting.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.