● Andrei MIHALCEA

Intru pe net să caut informaţii pentru un eseu, la istorie – Imperiul napoleonian e acum în topul căutărilor mele. Bineînţeles, eseul trebuie făcut fără copy/paste. O treabă relativ complicată. Reclama cu bocanci, care apare pe site, mai îndulceşte treaba. Cu litere mari, verzi, scrie că pentru cei de peste 25 de ani sînt reduceri de peste 50%. Mă gîndesc ce discriminaţi sîntem noi, ăştia născuţi după ’90! Mă consolez cu ideea că, probabil, bocancii de la reducere nu sînt chiar atît de buni, au ei un defect! Exact ca tipul acela, de „peste 25 de ani“, care, de curînd, într-o noapte cu superlună, îşi pierduse ceasul la intrarea într-un parc. Văzîndu-l, l-am întrebat de ce-şi caută ceasul chiar sub felinar. Răspunsul lui mă face să rîd şi acum: Pentru că aici este lumină!

● Diana BANU

Îmi pun căştile în urechi şi pornesc spre liceu. Dau volumul la maximum, în încercarea de a mă desprinde cît mai mult de lumea din jur. Un solo de tobe superrapid mă duce la şcoală. Încă două melodii şi ajung, chiar trei, ca să trec şi pe la magazin, să-mi iau ceai. Pink Floyd: The Wall. Nu mai am căştile în urechi, dar încă aud muzica, refrenul din „Another Brick in The Wall“. Hop! Colega mea e ascultată. Nu ştie mai nimic şi ia notă mică. Apoi o aud pe doamna profesoară: Diana, iar visezi cu ochii deschişi? Nici nu ştiu ce cauţi tu la mate-info. Eşti prea visătoare pentru acest profil! Of. Îmi pun căştile şi plec spre casă cu The Motans: „Acolo unde valurile au spălat toate visele, acolo unde nu există loc pentru început…“ Mă întorc la muzica mea, la lumea mea frumoasă.

● Ştefan FRĂŢILĂ

Sună telefonul. Răspund. Sînt în drum spre şcoală şi prietenul meu vrea să vadă ce mai fac. Începe să-mi povestească despre tot ce i s-a întîmplat la liceu, cine i-a pus 3, cine i-a pus 10, cine a ţipat la el, cine i-a vorbit frumos. Şi tot aşa. Ajungînd în faţa liceului, sînt nevoit să închid convorbirea. Pe ecranul telefonului apare timpul convorbirii: 20,43. Îmi aduc aminte de tata, care îmi povestea că primul lui abonament de telefonie mobilă conţinea 20 de minute şi 10 SMS-uri. Şi atunci i se părea mult.

● Alina FLOREA

Deschid Facebook-ul. Văd ultima postare a unuia dintre colegii din fosta mea clasă. Glisez ecranul iPhone-ului şi continui să dau like. Nu mă opresc pînă cînd nu aud că sînt strigată. Mă întorc uşor, dezlipindu-mi privirea din portalul ce mă acaparează secundă de secundă. Ajung faţă-n faţă cu Andreea şi răspund surprinsă şi vag iritată. Întorc privirea şi realizez că începuse ora şi că profa îmi zîmbea ironic. Bănuiesc că de cîteva minute bune… Încă nu ţipase la mine! O ador. O remarcă subtilă mă face să mă simt prost: „Acum, că toată lumea mă ascultă, să începem lecţia!“

● Cosmin BALTAG

Intru pe net şi aud o voce puternică vorbindu-mi parcă în chineză. Nu înţeleg ce spune, dar sînt vrăjit de intensitatea cu care pronunţă fiecare cuvânt. Mă deranjează pentru că mă strigă. Aşa mi se pare. Mă simt ca Egor, personajul lui Eliade, cînd domnişoara Christina, strigoaica, încerca să-l „contacteze“. Sînt aproape sigur că e o reclamă, dar pare interminabilă. Între timp, intră bunica în camera mea, evident, fără să-mi ceară acordul, cum face de obicei, şi vocea de pe net îi stîrneşte şi ei curiozitatea. Stă puţin pe gînduri şi pleacă, fără să mă întrebe nimic. Apoi revine, cu întrebările la ea. Îi răspund simplu, la toate întrebările, cu Nu ştiu! Dar bunica e tenace, nu se lasă. Îmi zice, ironic, că generaţia mea e mai deşteaptă ca a ei!

● Ana-Maria PETRE

Merg pe drumul spre şcoală, privesc oamenii şi încerc să le aflu poveştile. În faţa mea, un grup de băieţi, cu pungi de fast-food în mînă, rîd zgomotos şi fac diverse comentarii. Din discuţia lor, probabil una cotidiană şi simplă, lipseşte esenţa. Îi depăşesc şi merg mai departe. În spatele meu, un timp, o melodie cu ritmuri orientale răsună strident din telefonul unuia dintre ei.

● Constantin TOMA

Mă trezeşte mama, să mă duc la şcoală. Pun mîna pe telefon. Deschid YouTube, că fără muzică nu mă pot trezi. Fără muzică nici nu pot adormi. Observ că pe timpul nopţii am „ascultat“ cam douăzeci de melodii – ultima a fost „Paranoia e mare“. Ca să încep ziua cum trebuie, dau play la Doc Quijote, un tip cam underground, pe care, după ce am vorbit la clasă despre Cervantes, am început să-l înţeleg mai bine şi să-l apreciez mai mult. Mă duc la baie să mă spăl, cu telefonul după mine, evident. Intru şi pe Facebook. Observ că sînt în întîrziere. Să nu uit ghiozdanul. Din grabă, una dintre melodii a rămas ascultată numai pe jumătate.

● Traian VIŞAN

Intru pe net şi aflu că noul preşedinte al Americii este Donald Trump. Apoi văd interviuri în care unii spun că „mai bine votăm un negru decît o femeie“. Asta mi s-a părut supărător. Fostul preşedinte a zis că s-au spus multe prostii înainte de alegeri, chestii de genul „mai bine să ne cucerească ruşii decît să lupte împotriva teroriştilor“. Pînă şi gruparea Anonymous i-a trimis un mesaj noului preşedinte… Brusc, constat că prietenii mei începuseră să vorbească despre un film care are premiera în două săptămîni. Îmi dau jos căştile şi intru în vorbă cu ei. Vorbim despre Star Wars VII.

● Aida ROŞCA

Simt tentaţia multor profesori de a le insufla elevilor frica. Sînt nevoită să mă supun unor reguli absurde: să stau în bancă nemişcată, să tac, să reţin totul şi să răspund la comandă, corect şi complet, instant. Motivele pentru care pot lua un 2 sînt numeroase, de la absenţa unei cărţi, pe bancă, la faptul că n-am fost atentă, aşa încît să pot răspunde la ce am fost întrebată. Aproape că mă amuză profesorii care încă se simt ofensaţi de o comunicare deschisă cu propriii elevi, dincolo de şabloane sau de cenzură.

● Ana-Maria ALDEA

După o zi obositoare, găsesc pe net un articol despre creierul uman. Încep să citesc, temeinic, ca să pot adormi. Dar somnul întîrzie, aşa că dau un search pe Google, „creierul uman“, şi-mi apar cîteva sute de mii de rezultate, în doar 0,56 secunde. Nu mai citesc la rînd, o iau pe sărite. Mă uit la ceas: e 4 dimineaţa. Dar nu pot încă să adorm. Iau telefonul şi caut „creierul uman curiozităţi“. Ora 7. În curînd, trebuie să mă duc la şcoală. Mă simt ca un student la Medicină.

● Simona SOCOLEANU

Mă enervează prejudecata că sîntem tineri şi fără creier. Vrem să facem revelionul la munte. Sunăm. Totul e liber, preţul e bun. Sîntem întrebaţi cîţi sîntem şi ce vîrstă avem. Brusc, s-a ocupat toată pensiunea.

● Ionuţ ALBU

Generaţia părinţilor mei e lipsită de încredere, uneori, pe bună dreptate, însă motivaţia noastră de a deveni nişte „oameni pregătiţi pentru viaţă“ nu vine din constanta lor dezamăgire, ci din încurajarea pe care, probabil, şi ei au primit o cîndva.

● Alexandra ANGHEL

Mi-am făcut ultimul selfie acum o oră, înainte să plec de acasă, într-un moment al zilei cînd cred că arăt cel mai bine. În oglinda de pe hol, lumina bate perfect. Mă studiez şi ajung la concluzia că acesta e momentul cînd nu încarci memoria telefonului degeaba. Şi-apoi mi-a părut rău: fotografia nu se ridica la înălţimea aşteptărilor mele. Dar nu mai am timp de altă fotografie. Întîrzii la şcoală…

● Anca CRUCERU

Cum ne pedepsesc părinţii în ziua de azi: se supără pe noi şi ne ameninţă că ne iau telefonul/tableta şi ne interzic accesul la programele favorite de la televizor. Pe vremea cînd mama era mică, primul lucru pe care-l făceau părinţii, dacă ea greşea, era să o bată.

● Gabriel MANOLE

Generaţia mea este caracterizată de o imensă libertate de exprimare şi de acces nelimitat la informaţie. Într-un astfel de timp, lipsa unei opinii şi ignoranţa sînt considerate adevărate defecte. Generaţia veche a crescut sub cenzură, cu un set de reguli şi valori morale impuse, pentru a face parte din societate, ca cetăţean model.

● Bianca PASCU

Cu toate că avem telefoanele „lipite de mîini“ şi abonamente cu Internet, sîntem foarte talentaţi şi ambiţioşi. Ştiu mulţi adolescenţi care sînt pasionaţi de artă. Avem rezultate frumoase la şcoală. Generaţia noastră nu este pierdută. Ne dorim schimbări care să facă lumea asta mai bună.

● Alexia DANCIU

Vreau şi eu o poză cu tine. Ridic telefonul, selectez camera pe faţă, pentru un selfie. Alte două colege apar în spate, apoi alte trei, apoi alţii şi altele… În spatele meu se strîng atît de mulţi, încît avem feţele lipite unele de altele şi abia mai încăpem în cadru. Toţi zîmbim. Fac fotografia şi apoi fiecare se întoarce la banca lui, fără să uite să-mi spună: „Trimite-mi-l şi mie!“ Feţele lor îşi recăpătă oboseala de care uitaseră, cîteva secunde, cît am făcut selfie-ul. Văd ecranele telefoanelor luminîndu-se. Aşteaptă să le trimit fotografia, să vadă dacă au ieşit bine. Fiecare este interesat doar de chipul lui. O colegă a ieşit bine, dă share şi aşteaptă un like. O să se supere pe cine nu-i dă like!

● Prof. Mihaela NICOLAE, Colegiul Național „Mihai Eminescu“, Buzău

Scutul lui Ahile din Iliada – l-am găsit pe net, doamna, să-l trimit pe grup?! Da, trimite-l, la urma urmei, toţi avem nevoie de un scut. Un băiat stă cu capul pe bancă şi marginile de lemn i se imprimă pe frunte. Nu, nu-l doare capul. Aşa stă el. O fată cu părul verde şi unghii-onix îi spune colegei de bancă, suficient de tare, ca să auzi, că nu-i trebuie materia ta, n-o interesează, de ce trebuie să stea la oră?! Şi tu ştii că e mai mult o provocare decît o realitate, nu e chiar rău la şcoală, de multe ori este chiar distractiv, aşa că treci mai departe, la următoarea lecţie. Şi tema?! De ce nu e bine scrisă, doamna? Ce are, adică? E scrisă urît?! Ce importanţă are? Şi s-a spus la televizor să nu se mai dea teme. Şi, în general, să nu se mai dea note mai mici de 8. Înţeleg. N-a avut timp să scrie la română, a mai avut temă şi la franceză, matematică, latină, dar a citit Kinderland, Liliana Corobca. Minunat. Şi ce te faci cu un elev care-ţi spune în faţă, cu sinceritate, zice el, că nu-i place ora ta?! Încerci să-i spui, fără să-i spui, că o să-i placă, e inevitabil! Doamna, daţi-i telefon mamei, să vină să mă ia de la şcoală, că mă doare măseaua, răuuu!

Foto: Geo Barcan