Cum stă presa cu valorile?

Andreea OFIŢERU
Publicat în Dilema Veche nr. 355 din 2 - 8 decembrie 2010
Cum stă presa cu valorile? jpeg

Tot mai mulţi oameni cu care intru în contact în ultima vreme îmi spun că ei nu mai citesc ziarele româneşti şi nici nu se mai uită la televizor pentru că totul este prezentat la suprafaţă, în funcţie de interesul unuia sau al altuia. Pentru un om care lucrează în presă, acest lucru este cel puţin frustrant. Ştim cu toţii că lucrul cel mai greu de cîştigat şi de menţinut în presă este credibilitatea. Audienţa este zero, dacă publicul pentru care tu munceşti pînă la urmă nu este convins că tu spui adevărul. 

Într-o discuţie în urmă cu cîţiva ani despre calitatea oamenilor care lucrează în presă, un jurnalist care se pregătea de pensionare mi-a spus că persoanele care aleg să lucreze în general în mass-media fac asta pentru că nu vor să stea în bibliotecă, precum fac cercetătorii, şi că le place să trăiască clipa, că nu sînt deloc profunzi. Atunci am rămas pe gînduri şi mi-am zis că nu e adevărat, că n-am ales acest domeniu pentru că sînt superficială, motivele au fost cu totul altele. Întotdeauna m-am ferit de oamenii mai puţin profunzi, care vor numai să arate că ei ştiu, dar de fapt nu ştiu nimic, şi nu în sens socratic. 

O respectabilă profesoară de istorie mi-a spus  zilele trecute că felul în care arată un ziar sau o televiziune se datorează oamenilor care lucrează acolo, şi nu invers. Aşa s-a întîmplat dintotdeauna. Faptul că un ziar vrea să ţină prima pagină cu articole despre poveşti de amor între vedete autohtone, despre crime sau despre sinucideri nu înseamnă că aşa vrea publicul. Depinde care public. 

Audienţa, bat-o vina! 

Ce-i drept, ziariştii caută audienţa cu orice preţ, nu contează cît de mult se documentează înainte, contează cît de repede dau ştirea. În epoca vitezei, acest lucru este uşor de explicat: nu mai ai timp să cîntăreşti lucrurile şi să menţii un echilibru între părţile prezente în ştire, trebuie să-ţi zdrobeşti concurenţa. În plus, audienţa devine ca un drog, devii dependent de ea şi vrei să cucereşti public din ce în ce mai pestriţ. Nu poţi avea numai intelectuali pentru că în România „sînt cei mai puţini“ – este argumentul pe care îl aduc cel mai adesea oamenii din presă. 

Pînă la urmă cum se face agenda media? Contează ce impact va avea o anumită ştire asupra publicului şi ce importanţă are ea pentru cei mai mulţi oameni? Ce alegi între o ştire despre o sinucidere şi o ştire despre măsurile pe care le ia Uniunea Europeană, de exemplu, şi care au legătură şi cu România? Dacă ne uităm în ziare şi la televiziuni, sinuciderile sau înmormîntările au prioritate ca spaţiu. De ce s-a sinucis Mădălina Manole? De ce a murit Adrian Păunescu aşa de tînăr? Care este explicaţia morţii „bardului“? – sînt întrebările pe care şi le pun în direct unii jurnalişti de la cîte un eveniment nefericit. În plus, au o predispoziţie înnăscută pentru macabru: transmit „live de la sicriu“. 

Dar cînd promovează oameni, indiferent din ce domeniu, care sînt criteriile după care se ghidează jurnalistul? 

Greva foamei –  valoarea de necontestat 

Navigînd pe Internet în urmă cu cîteva zile am găsit întîmplător pe un blog o critică „dură“ a unui articol la care am contribuit şi eu. Apropo de audienţă, pe Internet materialul respectiv a fost în top, cu mai multe zeci de mii de afişări. Acum, nu ştiu ce i-a făcut pe cititori să acceseze respectivul material, dar sper că abordarea. În articolul respectiv era vorba de învăţătoarea Cristiana Anghel, care tocmai ieşise din greva foamei, după 70 de zile, şi se punea problema ce va face după această etapă. Pornind de la ştirea că părinţii elevilor la care urma să predea învăţătoarea nu o vor pe aceasta la clasă, colegii mei de la Caracal au făcut un articol despre cum este de fapt Cristiana Anghel – „Cealaltă faţă a învăţătoarei“, titlul a fost stabilit în urma şedinţei de sumar. Pe blogul respectiv ni se reproşa tocmai faptul că respectiva profesoară nu are mai multe feţe, şi că de fapt ea îşi apără drepturile, iar că noi, jurnaliştii, nu înţelegem că avem nevoie de modele precum învăţătoarea din Caracal, „de oameni bătăioşi care să se lupte prin orice mijloace pentru drepturile lor“. Oare avem nevoie de oameni care declară că vor face greva foamei de o sută de ori, dacă va fi nevoie? Pentru a rotunji articolul colegilor mei corespondenţi, rolul meu a fost să merg la spital şi să obţin şi cealaltă părere. Am întrebat-o pe învăţătoare dacă a încercat să-şi obţină drepturile pe căi legale, aşa cum au făcut mai mulţi colegi de-ai ei. Răspunsul a fost negativ, motivînd că nu ar fi obţinut nimic. Le va spune copiilor despre greva foamei? a fost o altă întrebare. Nu, nu le va spune pentru că greva ţine de ceva personal şi nu e treaba lor. Cînd auzi un răspuns ca acesta şi cînd mai citeşti şi că învăţătoarea mai rămîne cîteva zile în Bucureşti ca să meargă pe la televiziuni, atunci stai şi te întrebi ce fel de valori promovezi? Greva foamei va fi întotdeauna o ştire de senzaţional, care aduce rating, dar perspectiva că ne vom rezolva problemele prin repetate greve ale foamei nu e deloc îmbucurătoare.  

Pînă la urmă, vom ajunge o ţară în greva foamei, iar abstinenţa de la mîncare va deveni o valoare în sine. Poate că eu nu am fost foarte impresionată de doamna învăţătoare pentru că eram sub „vraja“ unor oameni frumoşi pe care i-am întîlnit în cadrul unui concurs de educaţie, care şi-au pus tot sufletul pentru a face din şcoala unde predau cel mai frumos lucru de care să-şi amintească elevii.  

Ştirile de substanţă te fac de fapt să vrei să mai cumperi ziarul şi a doua zi sau să deschizi din nou televizorul. Un ziar, care te face să-ţi pui nişte întrebări şi îţi prezintă toate „feţele“ unei probleme şi te ajută într-un fel să ajungi pînă la urmă pe urmele adevărului, are o mai mare credibilitate decît unul care îţi dă informaţia deja „rumegată“. Nu pledez aici pentru jurnalismul „pozitiv“, cum tot auzim în ultima vreme. Dimpotrivă, cred că, în continuare, ziaristul trebuie să rămînă „cîinele de pază în societate“.  

La noi nu există încă bunul-simţ înnăscut al ştirii de bună calitate. După cum nu există nici bunul-simţ ca unele prevederi, care în Occident se respectă fără să fie scrise în vreo lege, să fie respectate şi la noi. E nevoie de o lege prin care televiziunile generaliste şi de ştiri să fie obligate să difuzeze săptămînal emisiuni culturale şi educative? Oare acest tip de emisiuni nu ar trebui să facă parte obligatoriu şi nescris nicăieri din grila de programe a oricărei televiziuni care se respectă? Se pare că nu, din moment ce un parlamentar a propus un astfel de act legislativ, prin care televiziunile generaliste vor fi obligate ca săptămînal să dea pe post cel puţin 120 de minute de emisiuni culturale sau educative, iar posturile de ştiri vor trebui, la rîndul lor, să difuzeze o jumătate de oră de astfel de programe. Iniţiativa este susţinută şi de Consiliul Naţional al Audiovizualului, care va avea şi rol de control pentru respectarea prevederilor legislative. În motivaţia iniţiativei legislative se arată că o astfel de măsură este necesară pentru că „televiziunea formează gust public şi are un impact enorm“, televiziunea are capacitatea de a forma modele culturale şi de a da direcţii culturale – se mai arată în expunerea de motive. Aşa o fi, dar direcţiile nu le dau oamenii? Transmisiunile şi ştirile despre Adrian Păunescu unde le-am încadra? Cu toate poeziile şi recitalurile de versuri? Pesemne că, dacă ar fi funcţionat o astfel de lege, CNA-ul nu ar mai fi avut ce controla pentru că toată lumea şi-a făcut norma cu vîrf şi îndesat. Sau poate ar avea şi mai mult de lucru pentru că nu ar şti unde să încadreze astfel de emisiuni: la cultură, la kitsch sau la goana după audienţă? Un alt motiv pentru propunerea unei astfel de legi este că posturile de televiziune şi-au asumat obligaţia să facă un serviciu  în interes public, interes care nu trebuie confundat cu curiozitatea publicului, dar nici cu buna dispoziţie a publicului. Cu alte cuvinte, cu una dintre funcţiile kitsch-ului – aceea de a-i produce individului plăcere, o plăcere spontană şi care îi oferă posibilitatea unei participări limitative la extravaganţă, după cum spunea Abraham Moles, în secolul trecut, în Psihologia kitsch-ului. 

Andreea Ofiţeru este jurnalist la cotidianul Adevărul.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.