Ședința de redacție de la începutul zilei, la un cotidian. Reprezentanții departamentelor spun, pe rînd, ce subiecte au. Pentru mine, de la Cultură, e o zi norocoasă, că am un subiect chiar mare, care nu va putea fi trecut cu vederea, ca alte dăți: e ziua în care urmează să se anunțe laureatul Premiului Nobel pentru literatură. Cînd îmi vine rîndul, spun ce subiect am, convins că redactorul-șef va face în sfîrșit loc în ziar și unui material de la Cultură. Acesta, însă, se uită la mine cu un aer confuz. Văzîndu-l, îmi spun că n-ar fi rău să mai pun puțină carne pe informația pe care i-am dat-o și adaug că sînt tot felul de liste cu scriitori cu șanse să cîștige, că la casele de pariuri cel mai bine cotat este Murakami… Este momentul în care redactorul-șef, care continua să se uite strîmb la mine, mă întrerupe: „Cine pula mea a auzit de origami ăsta al tău?“ După așa ceva, desigur, nu mai e nimic de zis. Îți dai seama că nu mai ai ce căuta într-o presă care a decăzut în așa hal (și care, în paranteză fie spus, se întreabă de ce oare trage să moară).
Pe de altă parte, nu ar trebui să fie nici o surpriză că, în toate barometrele culturale, România se află pe ultimele locuri din Europa în privința consumului de carte. Și că avem o țară plină de analfabeți. Și că oamenii votează cum votează. Și că, în consecință, o ducem așa de rău.
Totuși, nu vrei să te resemnezi și, cînd ești chemat să ți se propună să faci o emisiune la TVR în care să prezinți o carte pe zi, te bucuri. E șansa să mai pui și tu umărul, să nu stai cu brațele încrucișate în timp ce șandramaua se prăbușește.
E adevărat, treaba asta e un maraton care nu te lasă să respiri și te secătuiește de energie. Citești tot timpul și mereu ești în criză de timp. Nu-ți poți permite să iei o pauză nici măcar seara, cînd toți ceilalți se relaxează, și uneori tragi tare, să termini cartea, pînă la ore tîrzii din noapte. Ajungi pur și simplu să nu mai ai viață personală. Unii vor zice că asta e o activitate plăcută și că și ei ar vrea să facă numai asta. Așa e, dar depinde și cum o faci. Oricît de îndrăgostit ai fi de lectură, cititul cu sufletul la gură, biciuit de termenele foarte strînse, îți cam omoară plăcerea. Nu ai timp să savurezi textul, să reiei un pasaj care-ți place, să te oprești și să cugeți puțin pe marginea celor citite. Pentru un pasionat al lecturii, asta poate fi o metodă subtilă de tortură.
Ca cititor, ești deci destul de frustrat, că nu mai poți să faci pentru tine ceea ce ți-ai dori, că toate tabieturile de lectură îți sînt aruncate în aer. Pe de altă parte, ai niște satisfacții care-ți compensează frustrările. Ți se întîmplă să fii oprit pe stradă de oameni care-ți spun: „Eu nu le am pe-astea cu cititul, dar ați prezentat dumneavoastră la un moment dat o carte în care se întîmpla aia și era un personaj care făcea ailaltă. Cum se numea cartea?“ Pentru asta, merită să-ți dai viața peste cap și să te transformi într-un maratonist al cititului.
Acum, n-aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu vreau să pozez în individ care face apostolat, care se sacrifică pentru propășirea nației. Pledoaria mea pentru lectură, pe care-o fac prin intermediul emisiunii, este animată de un calcul personal. Plecînd de la convingerea că lectura ridică nivelul cultural și de civilizație, îmi doresc ca fiul și fiica mea să trăiască într-o Românie mai civilizată. Desigur, nu mă iluzionez că mut munții din loc, efectul a ceea ce fac se prea poate să fie ca picătura într-un ocean. Dar îmi place să visez că picătura asta le va mîngîia, din întîmplare, și pielea copiilor mei cînd se vor scălda în apele tulburi ale vieții.
P.S. Dacă e să fac o recomandare de lectură pentru vacanță, mă gîndesc la Haruki Murakami – orice carte a lui. Să fie ca un fel de protest tăcut împotriva troglodiților care au ajuns, în România, cam peste tot în fruntea bucatelor.
Cezar Paul-Bădescu este scriitor.
