Este un lucru bun că România aparține Uniunii Europene? Ponderea românilor aflați în țară care au răspuns „da“ la această întrebare a variat din 2007 și pînă în prezent, atingînd și maxime de 71% (la cîteva luni după aderare), dar și un minim de 48% (în toamna lui 2017). Nu există un trend, ci oscilații determinate de fenomene externe, precum Brexit, sau de modificări subtile în starea de spirit internă. Cînd vine însă vorba de a evalua apartenența la UE de la accedere pînă în prezent, ponderea celor care consideră că beneficiile au fost mai numeroase decît dezavantajele este hotărîtoare, în cel mai recent eurobarometru ale cărui rezultate au fost făcute publice (martie 2019) fiind 72%. La informațiile de mai sus mai poate fi adăugată una: intenția de vot pro-ieșire din UE la un eventual referendum se scrie în România, de obicei, cu o singură cifră. Astfel, se poate observa că rațional românii rămași în țară sînt conștienți de avantajele Uniunii, dar că există și motive de nemulțumire. Vitală este componenta familială, multe milioane de persoane aflate în țară - și care deci răspund la sondaje – regretînd faptul că copiii și chiar nepoții lor se află în străinătate. Ei conștientizează în același timp că respectivii nu și-ar găsi locuri de muncă nici măcar acum în localitățile din care au pornit și că redevențele sînt vitale pentru bunăstarea celor rămași - de aceea, la întrebări mai concrete cu privire la beneficii sau un Roxit, starea de spirit a respondenților se schimbă.

În plan politic, bula eurosceptică a fost decredibilizată de eșecuri electorale de amploare, precum dezastrul PSDragnea de la alegerile europarlamentare sau colosala schimbare de situație din 2014, dintre cele două tururi ale prezidențialelor. Partidul România Mare a dispărut de pe buletinele de vot, fără ca cineva să observe sau cuiva să îi pese. Principalul promotor al mesajelor eurosceptice din ultimul deceniu, anume Partidul Social Democrat, a virat cu prudență în această vară, începînd să evite cu asiduitate subiectul. Alegerile parlamentare din 2016 care au marcat un succes evident al PSD și aliaților săi par să fi reprezentat o anomalie, aspect ce probabil va fi întărit de alegerile prezidențiale din această toamnă.

În plan mediatic, situația nu este foarte diferită. Într-o țară cu 14 milioane de locuitori, talk-show-urile amare, de la oră de maximă audiență, despre cum România este într-o profundă decădere au mari probleme în a colecta un rating de 3.0 (adică 360 de mii de telespectatori); vectorii de propagare a unei angoase existențiale complexe, ce conține euroscepticism la pachet cu un scepticism generic, sînt în genere vîrstnici și foarte vîrstnici, ei deplîngînd mai degrabă dispariția unei lumi murdare, dar predictibile, în care s-au format și în care au performat.

Care e cadrul general în care are loc discuția? Euroscepticismul estic reprezintă în genere melanjul între un plan abstract, al patriotismului nativist („UE ne distruge tradițiile, creștinismul, identitatea națională“) și considerente concrete, de exemplu un capital local care se simte dezavantajat în competiția cu investitorii occidentali. În România cei doi stîlpi sînt cariați. Capitalul românesc este încă prea slab, ariile performante beneficiind din globalizare; relația românilor ortodocși cu credința în Dumnezeu este în genere amicală, dar fără exagerări sau tonalități majore. De asemenea, societatea noastră este conectată la Vest prin fire numeroase, istoria României moderne fiind istoria eșecurilor mișcărilor conservator-tradiționaliste și a căutării, deseori obsesive, a unei sincronizări consistente. Pînă și industrializarea, și urbanizarea forțată din epoca comunistă au reprezentat, într-o formă caricaturală și toxică, o continuare a tentativei de modernizare ce domină mentalul colectiv din Vechiul Regat de cel puțin un secol și jumătate. Deschiderea atipic de mare către Vest a unei țări est-europene precum România are la bază, aș sugera, și faptul că avem o societate tînără sau, în funcție de scala pe care o folosim, extrem de tînără. Basarab descalecă în Țara Românească la 290 (două sute nouăzeci!) de ani după apariția Regatului Ungariei și la 330 de ani după încoronarea primului rege al Poloniei. Ceaușescu a devenit liderul țării la nici măcar un secol de cînd trecuserăm la alfabetul latin. De cînd românii sînt menționați pentru prima dată în documente a trecut un mileniu; cele trei mari regiuni istorice ale României actuale au petrecut 85% din acest interval separate, unificarea lor într-un singur stat fiind în plan istoric un fenomen recent.

Iar o societate tînără este prin definiție receptivă, imitativă și progresivă. Pomul de Crăciun, o tradiție aparent străveche, e adus în România de... Carol I. Melodia „Hora Unirii“ este compusă de un domn pe nume... Flechtenmacher. Ne lipsește calmul acumulărilor a sute de ani de urbanism, mîndria și întoarcerea cu fața spre trecut caracteristică societăților ceva mai așezate. Pe românește – privim spre viitor, acut conștienți de propriile defecte și handicapuri, moștenite din trecut. Ceea ce deseori ne ferește de ridicol și ne imunizează la discursuri la modă în alte părți. Un cetățean al Ungariei poate crede în mod autentic că migranți din Africa sau Orientul Mijlociu doresc să se stabilească în țara sa; orice român căruia i se spune că milioane de străini vor să se așeze în România ar pufni în rîs.

Generatori autentici de euroscepticism există, dar ei sînt acoperiți în acest moment de factori mai importanți. Momentul de glorie al euroscepticismului românesc este probabil la unul sau două decenii în viitor, odată ce acumulările vor fi suprascris în mentalul național dezideratele (adică odată ce lucrurile ce trebuie protejate capătă valoare mai mare decît cele ce trebuie obținute). Crize economice de amploare, o succesiune de fenomene sociale nefericite cu conotație europeană sau alte accidente de acest tip pot accelera aparent vibrațiile eurosceptice din țara noastră, însă în acest moment pămîntul nu e fertil pentru o atitudine coerent și popular anti-Uniune.

Barbu Mateescu este sociolog.