De ce încă putem paria pe Istorie

Publicat în Dilema Veche nr. 729 din 8-14 februarie 2018
De ce încă putem paria pe Istorie jpeg

Zi de zi am ocazia să citesc – pe Facebook, dar nu numai – tot felul de glume, trăsnăi sau idioțenii legate de fapte, evenimente sau personaje din trecut. Le întîlniți, la rîndu-vă, doar că, meseria mea fiind direct legată de Istorie, probabil îmi sar mai abitir în ochi decît vi se întîmplă dvs. Cele care au proliferat în ultimii douăzeci de ani (de cînd cu poșta electronică, iar mai apoi cu media sociale etc.) sînt interpretările abracadabrante ale istoriei noastre. Istoria Daciei, a romanizării, a formării statelor românești, istoria relațiilor cu vecinii, istoria legionarilor sau comuniștilor etc. – toate acestea trec, în discursul public, prin tot soiul de contorsionări, în care, ca într-o piață publică, cel care țipă mai tare speră să aibă și dreptate. Ei bine, să vă dau o veste: de mult destinul cetăților noastre nu se mai decide în piața publică. Acolo au rămas doar caruselul, pocnetele din țimbale și panglicile scoase pe nas; esența evoluțiilor se află, de fapt, în altă parte.

Să nu înțelegeți c-aș sugera că se află undeva, ascunse, niscaiva centre oculte de putere. Nicidecum – ele există numai în mintea celor ce cască ochii în piața publică a site-urilor cu nume obscure de pe Internet. Adevărul (sau mare parte din el) se află în știința savanților și în butada generalului american care spunea: „Dacă voi avea în mîna stîngă un circ, nimeni nu va mai băga de seama portavionul pe care îl țin în mîna dreaptă“. Cam așa e și cu istoria: cine stă cu mintea la bazaconiile cu Burebista construind pod peste Dunăre sau cu Ceaușescu superinformat despre discuțiile de la Malta, 1989 nu și dă seama, de fapt, despre direcția sănătoasă pe care au luat-o studiile istorice în ultimii douăzeci de ani. La noi se discută fără complexe pe tema înapoierii noastre structurale și sistemice (a cărei lichidare va fi o sarcină pentru următorii 100 de ani, cred!), asta în contrast cu protocronismul care domnea la finele anilor ’80 ai secolului trecut. După cum se discută iarăși fără complexe tema participării noastre la persecutarea și/sau exterminarea evreilor sau țiganilor în timpul ultimului război mondial etc. (după ce, în anii mei de liceu, evreii dispăruseră din istorie, iar țiganii dispăruseră din statistici, și cînd, cumva, apăreau evreii, era numai pentru a se spune că la noi nu au purtat stea galbenă – ceea ce e real, doar că e doar un fragment al adevărului mai complex și mai delicat). Așadar, vă îndemn să priviți la cele trei sferturi pline ale paharului: de la Lucian Boia la Neagu Djuvara, Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop sau, ultimii pe listă, cei din generația mea sau mai tineri etc., cu toate diferențele (inerente și fericite dintre noi), discursul istoric științific din România a făcut pași enormi spre normalitate. Ce înseamnă normalitatea? Corectitudine în interpretarea bazei documentare, neamestecul politicului, empatie în analiză (adică să te pui și în pielea celuilalt) și lipsa cenzurii.

Ca să vă dau un hint: dacă vreți să vedeți direcția în care curge studiul Istoriei la noi, nu citiți (numai) Facebook-ul (după cum, dacă vreți să vedeți în ce direcție merge politica noastră, aproape degeaba vă uitați la televizor). Luați-o ca pe un sfat amical și dezinteresat.

Optimismul meu pleacă atît din experi-ența proprie, cît și din experiența unora dintre mulții oameni pe care îi cunosc, istorici și ei. Imaginați-vă că prin anul 2000, pe cînd am luat apărarea unor colegi de la Cluj care scriseseră un manual opțional de Istorie, mulți dintre moftangii m-au legat, în mintea lor, de acel volum (pe care nu-l citiseră) din care reieșea că poza Andreei-Esca-de-la-știri era mai mare decît poza lui Mihai Viteazul – manual în care eu nu scrisesem nici măcar o literă. Prin 2006, cînd am vorbit despre Ion Antonescu la un spectacol TV care trebuia să desemneze cel mai mare român, am avut parte de atacuri care au mers de la presa inconștientă de propria ei perdiție, pînă la un institut de sub patronajul Academiei Române. Astăzi, fac un serial TV de istorie în care spun aceleași lucruri pe care le rostesc sau scriu de douăzeci de ani și, timp de trei sezoane, primesc numai mesaje de simpatie. Nu s-a schimbat societatea? Ba da – și în bine. Sau, alt exemplu: un fost student de-al meu, care probabil merge spre 30 de ani, spunea într-o discuție recentă pe Internet că visează să facă un serial soft-porn despre istoria românilor (inspirat fiind, spunea, de jocul de cuvinte care s-ar naște din analele istoriei etc.). Acum 25 de ani, pentru o astfel de opinie ar fi fost răstignit; astăzi, el ia like-uri de la cîțiva prieteni și, în -rest, se pierde în vacarmul Internetului. Iar cînd va ajunge la 40 de ani, respectivul foarte probabil va renunța la jocurile post-adolescenței și va scrie ceva interesant, pe măsura inteligenței din dotare.

Exemple aș avea nenumărate despre schimbarea (în bine) a discursului public dominant. Dar e cazul să vă semnalez și o cheie de lectură a manipulării – care a evoluat și ea, în paralel cu discursul istoric mainstream. Bunăoară, fiți ceva mai atenți cînd citiți ceva despre ocupația romană a Daciei. Aceasta e o mostră de manipulare. Ea induce ideea că romanii au ocupat Dacia în maniera în care, să zicem, germanii lui Hitler au ocupat cîțiva ani Parisul, apoi a (re)venit și generalul De Gaulle, parte din damele care s-au orizontalizat cu germanii au fost tunse la chelie etc., după care lucrurile și-au reintrat în matcă etc. Ei bine, ocupația romană a Daciei e o formulă manipulatorie antioccidentală – adevărul istoric rămîne mai aproape de cucerirea romană a Daciei, care înseamnă altceva, care a deschis un proces lung, în urma căruia noi vorbim româna și nu o variantă a limbilor slave etc.

Sau, apropo de istoria recentă: fiți atenți la cei ce vorbesc despre extinderea NATO. Sintagma nu e inocentă, pentru că ea trimite la un NATO ca o caracatiță, care s-a întins prinzînd în tentacule pești amețiți precum țările din Europa de Est. Formula onestă este lărgirea NATO – pentru că fostele țări comunizate chiar au vrut să facă parte din organizație și, în cazul noastru, a fost chiar o frustrare cînd nu am reușit să fim parte din „primul val“, în 1997. Sesizați diferența dintre aceste două sintagme? Dacă da, aveți șanse să vedeți mai corect lumea de azi.

Așadar, nu vă temeți că unii scriu (sau șeruiesc) tot felul de bazaconii în lumea virtuală, ci mai curînd bucurați-vă că trăiți (încă) într-o societate în care așa ceva e posibil. Ar fi cu mult mai grav dacă adevărul v-ar fi impus: anume, imaginați-vă un guvern care ar da o lege potrivit căreia 150 de ani au fost insuficienți pentru romanizare! Vi se pare absurd? Nu vreau să vă stric ziua, dar în unele state, în prezent, se întîmplă lucruri similare. Aceste aberații lirico-fantastico-manipulatorii pe care le găsiți dvs. dimineața pe rețelele sociale, în timp ce vă beți cafeaua, sînt preponderent benigne, ele nu vor schimba cursul istoriografiei serioase, ci doar vor fura acele minți care, slab educate fiind, oricum nu contau în istoria scrierii istoriei (nu vreau să par cinic, dar acesta e adevărul).

Există, printre poeziile poetului grec Constantin Cavafis (1863-1933), una pe care v-o propun cu plăcere. Iat-o: poezia se numește „În anul 31 î.Hr., la Alexandria“ (parte dintr-un ciclu cu superbul și echivocul titlu În așteptarea barbarilor și alte poeme). Despre ce e vorba: în anul 31 înainte de Hristos, în contextul luptei pentru putere la Roma (după moartea lui Iulius Cezar), în localitatea Actium (în Grecia de azi), Marcus Antonius a pierdut o bătălie navală decisivă împotriva navelor lui Octavianus (viitorul Augustus, primul împărat roman). Poezia lui Cavafis, a cărei vrajă ne duce spre Alexandria (nordul Egiptului de azi, port de cultură greacă în timpurile antice), spune așa (traducerea mea, după o versiune în limba franceză): „Din îndepărtatul său tîrg de margine, / Și încă plin de praful drumului, / Neguțătorul ambulant ajunse. Și „Tămîie!“, „Gumă arabică!“ / „Ulei de prima calitate!“, „Pomadă pentru păr!“ / Striga el pe străzi. Dar, în tot acel vacarm, / Cu muzici și parade, nici-un chip să se facă auzit. / Mulțimea l-a luat de-a valma, l-a tras după ea, l-a dat peste cap / Și cînd, în cele din urmă, amețit peste poate, „Ce se întîmplă?“ a întrebat negustorul, / Cineva i-a aruncat și lui acea minciună de palat / Cum că, în Grecia, Antoniu a ieșit victorios“.

Adevărul e că, în realitate, Marcus Antonius a pierdut bătălia din 31 î.Hr. – numai că aliata lui (inclusiv în plan orizontal) pe nume Cleopatra, regina Egiptului, l-a sfătuit să simuleze victoria cu orice preț, să tragă de timp și să-și aranjeze o retragere onorabilă. (Oh, da, a fost odată o lume fără breaking news!) Iar poezia lui Cavafis vorbește despre acele prime zile de fantasmare și despre rolul emoției populare în promovarea unei anume versiuni a faptelor istorice.

Dumnezeule!, îți vine să spui, atît de timpurie să fi fost manipularea istoriei? Ei bine, răspunsul e nu – pentru că, încă de pe atunci, manipularea era cu mult mai veche.

Dar, cu toate aceste valuri de manipulări succesive, pe termen lung istoria s a decantat. Astăzi știm sigur că, în ciuda zvonurilor care au putut pluti în aer ceva vreme, nu Marcus Antonius a cîștigat la Actium. După cum știm că împărați romani precum Gaius (zis Caligula) sau Nero, în realitate, poate că nu au fost atît de cretinoizi pe cît îi prezintă legenda, din simplul motiv că istoriografia clasică latină are hiba de a vorbi suspect de rău despre cei asasinați, ca și cum scriitorii ar fi vrut să le facă plăcere succesorilor lor, care au murit în patul lor și care au, de regulă, legende pozitive – aceasta e teza cărții SPQR, apărută în 2015 și best-seller în toată lumea, a profesoarei de la Cam-bridge Mary Beard; la sfîrșitul anilor ’80 ai secolului trecut, profesorii mei Zoe Petre (la Istoria Romei antice) sau Lucian Boia (la Istoriografie) ne spuneau același lucru.

Așadar, puteți paria în continuare pe Istoria din cărțile serioase – pentru că ea se scrie din ce în ce mai bine și mai aproape de adevăr. Fiți suspicioși la deviațiile senzaționaliste, pentru că ele de regulă ascund manipulare politică sau geopolitică. Nu vă impacientați dacă trei share-uri pe Facebook vă vor spune într-o dimineață că istoria dacilor a fost camuflată cu bună știință sau că Eminescu a fost omorît cu ordin de la Viena – acestea nu sînt decît momeli antioccidentale și anti-UE pentru semieducații nemulțumiți de situația lor și cărora trebuie să li se arate (cum spuneam mai sus) circul, și nu portavionul.

Cu toate acestea, portavionul continuă să fie mai important decît circul. Secretul pentru dezamorsarea pistelor false? În principal, investiția în educația românilor. Dar, pesemne, de-abia de aici ar trebui să înceapă discuția noastră. 

Adrian Cioroianu este istoric.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.