De ce nu ne interesează Uniunea Europeană

Publicat în Dilema Veche nr. 398 din 29 septembrie - 5 octombrie 2011
De ce nu ne interesează Uniunea Europeană jpeg

„Aici e Uniunea Europeană?“, întreabă bătrînul, văzînd că aştept, ca şi el, lîngă geamul împodobit cu afişe şi cu o hartă colorată a Europei. Nu e chiar Uniunea Europeană, e sediul centrului Infoeuropa, însă pare suficient să-i înnoade speranţele. Ion Preda are 78 de ani şi a ajuns de la Arad pînă în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti cu două sacoşe legate peste umăr şi cu o pungă în mîna stîngă, toate pline de acte, plîngeri şi dureri cetăţeneşti. Speră să deşarte hîrtii într-un birou al Ministerului Administraţiei şi Internelor, aflat peste drum, poate va pune cîteva şi într-un plic care să ajungă sus de tot.

„Aş vrea să trimit şi eu o scrisoare la comisia cu drepturile omului, la Strasbourg. Să-mi spună şi mie cum e cu drepturile omului în România. E vorba de pensie. De ce directoarea de la Casa de Pensii, dacă i-am adus hotărîre judecătorească cum că mă încadrez cu sporurile, nu vrea să le ia în considerare? Am depus acte încontinuu, din 1994, de cînd m-am pensionat. An de an, la Ministerul Justiţiei, la doamna procuroare generală... Şi zic că nu e de competenţa dumnealor.“ Poate ajuta Uniunea Europeană? „Dacă sîntem în Uniunea Europeană, cum au drepturile celelalte state, şi noi ar trebui să avem“, socoteşte bătrînul. 

Spune că înainte de Revoluţie, el, Preda Ion, intra slobod în sediul Consiliului de Stat, chiar pe uşile din mijloc, şi cineva îl asculta, apoi toate se rezolvau ca prin minune: „Pînă în 1989, am venit de două ori în Bucureşti cu probleme. Colea, la Consiliul de Stat, la domnul consilier numărul 4“. Şi aşa i-au dat banii la care avea dreptul, după ce consilierul numărul 4 – un zeu de buzunar, desigur – i-a zis: „Du-te înapoi, că dacă nu-ţi dă banii în zece zile, vii direct aici şi spui direct la poartă că mergi la mine“. Exista pe atunci mai multă înţelegere la nivel înalt, aşa i se pare, mai multă omenie instituţională.  Poate că nu-i totul pierdut. În dimineaţa asta caldă de septembrie 2011, Preda Ion intră cu avînt pe uşa centrului Infoeuropa. Deasupra lui atîrnă steluţe galbene pe un cer cam întunecat, pe pereţi sînt steaguri îngemănate, prinse sub un plastic semitransparent. „Nu vă supăraţi, am de făcut o plîngere...“ 

Bucata mea de vină  

Cît pensionarul ia povestea de la capăt în faţa omului de la ghişeu, Anca Liana Chiriţă, consilier în cadrul Departamentului pentru Afaceri Europene, trece pe o hîrtie adresa Curţii Europene a Drepturile Omului. Îi explică apoi domnului Preda că nu poate apela la această instituţie decît după ce toate căile de atac din ţară au fost epuizate. Căile de atac, nu rezervele de răbdare. Aproximativ 2500 de oameni trec într-un an pe la Centrul Infoeuropa. Sînt studenţi care cer informaţii pentru lucrări ori date privitoare la studii, ar mai fi conferenţiari universitari, reprezentanţi ai unor ONG-uri, traducători, jurişti, ingineri, angajaţi ai ambasadelor – explică Anca Liana Chiriţă. Vin şi destui oameni precum Ion Preda, ale căror probleme şi-ar găsi rezolvări prin alte locuri.  

Ca ziarist, îmi asum o parte din vină pentru confuzia care-l stăpîneşte acum pe cetăţeanul Preda. În timpul celor cinci ani în care am scris pentru un cotidian naţional, pot număra pe degetele de la o mînă de cîte ori am scris bine documentat, cu interes real, despre chestiuni europene. Recunosc că am avut o tresărire şi cînd mi s-a cerut textul de faţă: ce ar fi de scris despre Uniunea Europeană?  

Cu trăsături rigide de domnişoară trecută prin pension, cu fuste cenuşii, cu gesturi prea corecte şi previzibile, Uniunea nu se arată suficient de ademenitoare pentru presa românească. Şi, pe măsură ce îmbătrînim alături de ea, lehamitea nu poate decît să crească.  

A existat, ce-i drept, o idilă care a durat cîteva luni, în preajma aderării: am încercat atunci să aflăm cam ce ne aduce şi ce ne ia UE; am umblat prin sate după gospodari care taie porcii în bătătură, i-am anunţat cu acea ocazie că n-o să mai fie voie nici cu ţuică făcută la alambic, ceea ce i-a supărat niţel; am făcut reportaje la capetele Europei – nu de alta, dar aveam şi noi unul; am călătorit cu buletine de europeni în zorii zilei de 1 ianuarie 2007. Ne-am întors apoi acasă, să ne vedem de ale noastre.  

„Pentru presa românească, subiectele legate de integrarea europeană sînt considerate încă «politică externă». Şi, în cele mai multe cazuri, ele sînt tratate ca şi politică externă. Singurii care tratează aceste subiecte ca politică internă sînt cei specializaţi, care ştiu domeniul. De exemplu, mulţi dintre ziariştii de pe agricultură sînt foarte buni cunoscători a tot ce înseamnă agricultura din România şi politica agricolă comună“ – arată Roxana Morea, consilier în cadrul Biroului de Presă al Reprezentanţei Comisiei Europene în România. 

Nu citeşte lumea, aşa s-a zis prin şedinţele de redacţie, Europa e plină de subiecte „fără cărniţă“, şi toţi editorii cu degete la tîmplă au încuviinţat. Mihai Roşioru, coordonatorul Biroului de Presă al Reprezentanţei Comisiei Europene, e de părere că „lipsa de interes a publicului“ maschează, în fapt, o carenţă a presei: „Cred că explicaţia ţine mai degrabă de situaţia economică şi de criză decît de o legătură directă între interesul publicului şi decizia unui ziar de a nu trimite un corespondent la Bruxelles, de exemplu. Sînt foarte puţine instituţii de presă din România care au un corespondent acolo. Şi asta se vede în relaţia noastră de zi cu zi cu presa: există jurnalişti care vin, solicită informaţii, ne cer interviuri cu un comisar sau cu o altă personalitate şi nu îl pot face, pentru că nu au pe nimeni acolo“. Iar cît timp ziariştii se fac că scriu despre funcţionarea Uniunii, Ion Preda rămîne să bîjbîie printre instituţii. 

Subiectele mari 

În paginile presei generaliste rezistă doar cîteva subiecte mari, resuscitate atunci cînd apar actualizări consistente. În mod obişnuit, la Birou ajung între 10 şi 15 cereri pe lună din partea ziarelor. „Numărul acestora creşte în momentul în care pe agendă ajunge un subiect extrem de important pentru România. Şi aici cam trei sînt. Întîi ar fi Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie: în momentul în care Comisia publică acele rapoarte – cel interimar, în februarie, şi cel principal, în vară –, toată presa e interesată şi numărul de întrebări creşte. Un alt subiect ar fi fondurile europene: dacă nişte fonduri se blochează temporar sau sînt alte probleme de acest fel, atunci presa vrea să afle, e clar. Al treilea e extinderea Spaţiului Schengen. Săptămîna aceasta (conversaţia a avut loc pe 19 septembrie – n.r.), informaţiile se vor intensifica, pentru că se discută în Consiliu joi“ – spune Mihai Roşioru. 

Scriem cînd e de rău, dar – prin tradiţie – nu sîntem la fel de răi cu UE cum sînt alţii. Prin urmare, nu prea avem ce scrie. „Impresia mea este că în unele state membre există o presă eurosceptică, şi atunci probabil că reprezentanţii acelui curent din presă sînt ceva mai interesaţi sau sînt mai activi, mai bine documentaţi, sau aşa mai departe. La noi nu e cazul“ – arată Mihai Roşioru.

N-o fi doar vina noastră. Dollores Benezic, jurnalist freelancer, e de părere că am fost nişte şcolari prost struniţi. „Eu cred că noi sîntem în relaţia cu UE precum elevii în relaţia cu şcoala: nu ne-a explicat tovarăşa la timp la ce ne ajută cartea, prin urmare o desconsiderăm. Asta pentru că înainte de aderare nu s-a făcut nimic pentru o informare reală asupra a ceea ce înseamnă UE şi ce-ţi poate băga ea în traistă. Bun, nici acum nu e chiar o avalanşă informaţională, dar de atîţia ani am mai aflat inevitabil că unii sînt premianţi, în timp ce noi am rămas să vindem seminţe.“ Iar frustrările de felul acesta ne rup şi mai mult de pluton. 

Pe scările Centrului de Informare al Comisiei Europene în România – viitor spaţiu public european – sînt siluete de carton în culorile ţărilor membre UE: Olanda e la braţ cu Germania, Spania e pe bicicletă, Belgia poartă fustă, iar un italian cu mîinile în buzunare pare să încerce un flirt. Danemarca apleacă o stropitoare peste plantele perfect decupate din ghiveciul alăturat. Ceva mai jos, fără o ocupaţie anume, silueta românească pare stingheră şi derutată. Chiar şi fără sacoşele cu acte înnodate peste umăr, aduce un pic cu domnul Ion Preda în căutarea dreptăţii.

Vlad Odobescu este jurnalist. A fost reporter special la Evenimentul zilei.

Foto: V. Dorolţi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.