- interviu cu Nicoleta MANTA, profesoară de religie, comuna Cornu de Jos -

Ce înseamnă o politică educaţională (în domeniul religiei) la ţară? Aţi avut cazuri de elevi care nu au dorit să participe la ore?

La ţară este mult mai uşor pentru că oamenii sînt mult mai îndreptaţi spre religie. Spre exemplu, chiar dacă am copii care sînt de altă confesiune, nu se arată deranjaţi de a participa la ora de religie. La un moment dat, chiar am şi uitat că sînt de altă confesiune, deoarece veneau tot timpul la religie. Părinţii mi-au spus că îşi doresc de la copilul lor să facă religia cu mine, am fost atentă să nu îl pun să se închine şi să nu îl îndepărtez.  

Vin părinţii să vă întrebe despre ce învaţă copiii lor la religie?

Este un pic mai complicat răspunsul la această întrebare. Îmi place să fiu alături de elevii mei, în sensul că, dacă după cîţiva ani vine cineva şi îmi spune „ştiţi, eu eram Popescu“, o să îmi amintesc de ei abia după ce îmi zic de prenume. I-am învăţat din clasa I să îmi zică cum le spune mama acasă: Georgică, Anuţa etc. şi părinţii vin şi discută mult cu mine, dar din toate punctele de vedere. Discuţiile nu se opresc la „ce le-ai predat?“. Peste ani aud voci în spate, de exemplu – „eu am al doilea copil pentru că i-aţi spus fetei mele la religie că este un păcat întreruperea de sarcină şi copilul a venit acasă, a pus întrebări şi mi-a zis că vrea o surioară“ etc. Aşa aud că, în timp, în general, copiii discută acasă cu părinţii despre ceea ce învaţă la religie. Mereu îi sfătuiesc că cei mai buni prieteni ai lor sînt părinţii. Orice se întîmplă la şcoală, ei să le povestească părinţilor. Tot ce fac la ore să le comunice şi lor. Vreau ca religia să fie o oră deconectantă. Nu o oră în program de care ei să fie speriaţi. Să existe un permanent dialog între mine şi ei. Le spun în mare despre ce vom discuta la o oră şi ei încep să ridice mînuţa să pună întrebări. Discutăm de la superstiţii, pe care le lămurim, pînă la probleme complexe. Se vede că la o vîrstă chiar fragedă gîndesc profund.

Aţi observat superstiţii din partea lor cînd au venit la oră? Dacă da, la ce se refereau acestea?

Da. Ei vin de acasă cu o grămadă de superstiţii pe care eu le lămuresc; de exemplu: de ce se pune la colţul casei apă şi pîine cînd moare cineva? De ce trebuie să mă dau trei paşi în urmă cînd văd pisica neagră? Eu la oră trebuie să-i lămuresc: că sînt superstiţii, că nu e bine, că nu are pisica nici o vină, că preotul în momentul în care îl întîlneşti îţi merge bine pentru că este om cu har de la Dumnezeu şi tot aşa. Le lămurim cît de cît.

Ce învaţă ei la religie? Cum să fie buni, sau despre religie în general?

În general, încerc să îi atrag să fie buni ortodocşi. Le spun că e bine să nu treacă o zi fără să faci o faptă bună – pe măsura puterii tale. Faptă bună înseamnă să o ajuţi pe mama, să duci farfuria după ce mănînci, să îţi faci şi tu o dată pe săptămînă patul sau să îi zici mamei că o iubeşti. Şi o rugăciune. Totul vine treptat, în funcţie de modul lor de înţelegere, deoarece şi cu clasele lucrezi diferenţiat, în funcţie de cît de receptivi sînt. La unele clase intri de drag, la altele încerci să îţi adaptezi discursul. Un permanent dialog, ca şi cu un sfătuitor. Să ştie că, atunci cînd au o problemă, pot veni la mine.

Cît de mult vă ajută manualele pe care le aveţi la religie?

Nu avem manuale. Am venit în Cornu acum 12 ani, apăruseră nişte manuale şi, la doi ani după, ni s-a spus să nu mai mergem după acele manuale pentru că sînt depăşite. Copiii primeau manualele, dar i-am sfătuit să nu le mai care după ei în ghiozdane ca să nu le fie greu, deoarece aveam eu programa şi era o permanentă discuţie la ore: respectam programa, se face comandă de manuale... Este şi un manual-caiet cu foarte multe exerciţii.  Mie îmi place să discut cu ei, ei îmi pun întrebări şi le spun că nu e grav dacă nu scriem mult, important este ce le rămîne lor în cap.

Să vorbim puţin despre binecuvîntarea pe care o primiţi la sfîrşitul facultăţii. Aceasta vă este necesară pentru a preda. Cît de importantă este, din punct de vedere spiritual, pentru dumneavoastră?

Cînd am terminat, am avut nevoie de binecuvîntare. După examen. Este importantă, deoarece nu toţi fac teologia din dorinţa sufletească de a face teologia. Unii fac teologia ca să acumuleze nişte informaţii. Dacă ar ajunge la catedră, nu ar fi un adevărat îndrumător pentru elevi; ar fi un om care ar preda nişte însuşiri exacte. Cînd m-am dus acolo, după ce am depus cererea, mi s-au pus întrebări – un om realizează, cînd vorbeşte cu altcineva, ce hram poartă.

Deci nu toţi cei care depun cerere primesc binecuvîntarea?

Da, poţi să nu o primeşti. Oricum, sistemul nu acceptă pe oricine. Trebuie să poţi fi şi un bun pedagog. Să discuţi cu copiii, să te poţi apropia de ei. Îmi aduc aminte de părinţii mei care se duceau la bunici şi cereau binecuvîntarea pentru plecatul la drum, pentru un examen, pentru lucrurile importante din viaţa lor. Cam aşa este: binecuvîntarea de la părinţi, de la părinţii spirituali – pentru că asta este preotul. Este necesară, deoarece trebuie să porneşti la drum cu dreptul. 

a consemnat Andrada VĂSÎI

Foto: V. Dorolţi