Profilul politic şi intelectual al titularului de la Ministerul Culturii, precum şi structura acestui departament în perioada 1944-1989 reflectă în bună măsură stadiul înstăpînirii şi al evoluţiei regimului comunist.

Mihai Ralea a fost fără îndoială unul dintre numele proeminente din rîndurile intelectualităţii care s-a alăturat Partidului Comunist. Înainte de a fi trimis în diplomaţie, acest tovarăş de drum a fost instalat ca ministru al Artelor în Guvernul Petru Groza. Un om extrem de inteligent, dar fără caracter – aşa îl descriu aproape la unison atît documentele diplomatice, cît şi memorialiştii. Ministeriatul său este unul de tranziţie: nu schimbă radical legislaţia privitoare la arte şi nu impune o metodă unică de creaţie. În schimb, reprezintă un paravan în spatele căruia se ascund adevăratele intenţii de uniformizare cultural-ideologică. Ele se vădesc îndeosebi în timpul lui Eduard Mezincescu, după 1948, dar bazele cenzurii, în special în domeniul teatral şi muzical, apar prin legea privind regimul spectacolelor, adoptată în vara lui 1947.

O pîrghie a frontului ideologic...

Ministerul – cu diversele sale denumiri (al Artelor, al Culturii, Comitetul pentru Artă, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) – a devenit o pîrghie a frontului ideologic, controlat politic de Direcţia Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central. Ministeriatele Constanţei Crăciun şi ale succesorilor săi de pînă în anii 1960 au stat sub semnul destalinizării ratate, ca şi întreaga orientare ideologică şi politică guvernamentală. Dincolo de asocierea lui cu Partidul Comunist şi funcţiile politice deţinute, Pompiliu Macovei a fost creditat pentru integritatea lui şi pentru implicarea în procesul de modernizare a peisajului urban. Macovei a fost preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, în perioada 1965–1971, adică exact în anii de relativă relaxare a regimului. Pentru a nuanţa portretul înaltului birocrat cultural, trebuie spus că în momente de revizuire cenzorială, precum „discutarea“ filmului Reconstituirea (1969–1970), s-a plasat în poziţia interlocutorului ideologic. La fel au procedat şi succesorii săi din Ministerul Culturii – Dumitru Popescu, Miu Dobrescu, Suzana Gîdea. În iulie 1971, Macovei a fost scos din funcţie de N. Ceauşescu, imediat după enunţarea celebrelor sale „teze“ ideologice; din toamna lui 1974, arhitectul nu a mai făcut parte din CC al PCR.

În România lui Ceauşescu s-a renunţat la invocarea realismului socialist. Nu la fel se întîmplă în alte state ale Europei de Est, unde eticheta de realism socialist se păstrează – în Bulgaria, de pildă. Pentru unii analişti occidentali, la momentul 1967, Bulgaria şi Republica Democrată Germană păreau ţările din blocul sovietic cele mai obediente faţă de URSS, atît în plan cultural, cît şi politic (în contrast cu Polonia, România şi Cehoslovacia). Mi se pare importantă o comparaţie între ideologia „literar-artistică“ dominantă din Bulgaria şi România, la 1967 (şi ulterior), urmărind vizita efectuată la sud de Dunăre de ministrul adjunct al Culturii, Alexandru Balaci, în intervalul 24 februarie – 4 martie 1967. Viceministrul mergea şi în calitate de lector al CC al PCR, aşa încît nu s-a întîlnit doar cu omologii săi din guvernul de la Sofia, ci şi cu şeful Secţiei Cultură şi Artă a CC al Partidului Comunist Bulgar. Alexandru Balaci nu era un simplu birocrat sau intelectual de partid, ci şi un cunoscut italienist, traducător, autor al unor importante monografii şi biografii. În Bulgaria, a avut întîlniri cu activul de partid din mai multe oraşe, cu personalităţi culturale, a vizitat diverse instituţii cultural-artistice şi a conferenţiat la Şcoala Superioară de Partid din Sofia. Sursele româneşti menţionează patru conferinţe ţinute de Balaci, în cadrul cărora a primit 80 de întrebări. Au fost cîteva care – chiar dacă nu l-au pus în dificultate – au presupus un răspuns atent la nuanţe, abilitate diplomatică şi, poate, eschivă.

Dogmatism şi naţionalism

Cea mai interesantă întrebare, din perspectiva unui cercetător care se ocupă de istoria comparativă a literaturii şi a culturii postbelice în Europa de Est, a sunat astfel: care este poziţia intelectualităţii româneşti faţă de realismul socialist? Întrebarea avea – aparent măcar – un caracter anacronic-dogmatic şi provocator. Cel puţin din două perspective: în primul rînd, realismul socialist era unica metodă de creaţie admisă şi asociată cu era stalinistă şi impusă de sovietici (iar comuniştii bulgari erau mult mai apropiaţi de Kremlin decît românii); în al doilea rînd, N. Ceauşescu şi birocraţia culturală renunţaseră – cel puţin la nivel discursiv – să mai pretindă intelectualilor respectarea realismului socialist. Metoda unică de creaţie a anilor 1950 fusese înlocuită cu umanismul socialist, partidul comunist consimţind asupra „diversităţii de stiluri artistice“. Ceea ce în cazul bulgar nu se petrecuse încă. Probabil, Alexandru Balaci şi-a exprimat nedumerirea şi i-a rugat pe interlocutori să definească realismul socialist în noul context. Documentul ce reflectă vizita lui Balaci consemnează următoarele: „s-a menţionat şde către partea bulgarăţ că orientarea activităţii de creaţie este realist socialistă, deşi tovarăşii bulgari nu au putut defini care sînt caracteristicile esenţiale ale acestei linii, şale acesteiţ tendinţe şartisticeţ.“ Peste două decenii, în anii 1980, situaţia artelor din cele două ţări se va inversa; dogmatismul puterii faţă de viaţa intelectuală şi artistică era mult mai vădit în România comunistă trecută prin experienţa naţional stalinistă impusă de N. Ceauşescu. Însă începuturile declinului românesc – ale redogmatizării – sînt de regăsit la momentul 1971/1974. Deja mai mulţi scriitori au sesizat că noul umanism socialist, cu a sa proclamată „varietate de stiluri“, începe să fie tot mai constrîngător. În plus, Dumitru Popescu se profila din ce în ce mai mult ca un ideolog al ceauşismului; de altfel, Popescu-Dumnezeu a descins într-un minister care odată cu el şi-a schimbat şi denumirea (devenind, în toamna lui 1971, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste).

De la Îndrumătorul cultural la Cîntarea României

Este important şi contextul: peste cîteva luni, era amendată şi Legea învăţămîntului din 1968, ce favorizase reforme, şi chiar denumirea departamentului de profil se va schimba în decembrie 1971 – Ministerul Învăţămîntului devenea Ministerul Educaţiei şi Învăţămîntului. Motivaţia era una politico-ideologică: factorul educativ – se preciza în expunerea de motive – constituie una dintre funcţiile de bază ale învăţămîntului, iar sarcina fundamentală a ministerului se înfăptuieşte mai ales prin desfăşurarea activităţilor politico-educative în toate instituţiile de învăţămînt. Redundanţa (educaţie – învăţămînt) este doar aparentă, prin educaţie se înţelegea de fapt educaţia comunistă. Suzana Gîdea, apreciată de cuplul Ceauşescu pentru munca sa de la Ministerul Educaţiei (între altele, în 1978, a patronat schimbarea legii), a fost transferată, în septembrie 1979, la CCES.

Simbolic, una dintre primele măsuri a fost schimbarea denumirii revistei editate de Minister – din Îndrumătorul cultural în Cîntarea României. Nu era de ajuns că de patru ani fiinţa un festival naţional omonim, trebuia proclamat încă o dată un fenomen care preamărea cultura de masă în opoziţie cu formele „elitare“. Condiţia intelectualului adevărat, ca şi a artistului profesionist, era din nou devalorizată şi aşa va rămîne pînă în decembrie 1989, sub cel mai longeviv ministru al Culturii. 

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi editor al revistei Lapunkt.ro. Cea mai recentă carte publicată: Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2011. Are în pregătire un volum despre Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu.