Actualul guvern s-a format greu, după îndelungi negocieri între partenerii de coaliție. Și nici acum nu au fost atribuite toate posturile de secretari de stat, din toate ministerele. De ce credeți că e atît de lent acest proces?

Pandemia încetinește totul. Asta e neîndoielnic. Pe de altă parte, este vorba despre o situație nouă. Nu am mai avut – în cei 30 de ani de politică democratică – un scrutin precum cel din 2020, în urma căruia un partid care a gestionat singur un guvern minoritar să alcătuiască apoi o majoritate cu alte două formațiuni. PNL a trebuit să cedeze poziții, iar USR-PLUS și UDMR să și le împartă după un algoritm pentru care nu se pregătiseră. Asta explică, dar nu justifică întîrzierile în numirea unor secretari de stat. La cele deja amintite se mai adaugă puțină indolență și – pe ici, pe colo – și lipsa de persoane calificate. Un responsabil politic mi-a zis de curînd: ne-am uitat atent la ce oameni avem și am realizat că nu sînt prea mulți care să facă față onorabil în poziții ministeriale, așa că mai căutăm pînă să numim. E un semn de onestitate.

Se vorbește foarte adesea despre depolitizarea instituțiilor publice. Nu pentru prima dată: mereu, după alegeri, majoritatea a vrut să „depolitizeze”. Care sînt șansele să depășim logica partizană în atribuirea funcțiilor importante din instituții și agenții de stat?

Se vorbește despre depolitizare fiindcă e o retorică de mare succes printre români, încă din secolul al XIX-lea. Iar ea a fost folosită și de spirite democratice, și de unele autoritare, și în numele tehnocrației, și într-o perspectivă mitologică, de cei care s-au înfățișat ca salvatori. Ca să dau un singur exemplu: patriarhul Miron Cristea a fost pus de Carol al II-lea în fruntea unui guvern care promitea că „va despoliticianiza viața administrativă și gospodărească a statului”. Peste cîțiva ani, și comuniștii promiteau o înnoire radicală fără partidele vechi, cărora le-au zis „istorice”, tocmai pentru a întări ideea că sînt cu totul depășite. Revenind în zilele noastre, să spunem că deocamdată ce e vizibil în vremea coaliției PNL-USR-PLUS-UDMR este mai multă politizare, iar nu depolitizare. Prefecturile, de pildă, nu mai sînt apolitice. Iar direcția școlilor – ca să luăm un singur exemplu – a rămas politică: deși ni s-a tot repetat că școala are nevoie de neutralitate, directorii au fost schimbați – aplicîndu-se algoritmul politic – în plină pandemie.

Dacă USR și-a construit reputația, cel puțin în prima fază, recrutînd doar membri care n-au mai activat în nici un alt partid, PNL a atras și oameni politici de prin alte partide. „Oamenii noi” au ajuns astfel într-o coaliție cu „oameni vechi” de prin PSD, PDL etc. Cum pot fi asimilate aceste elemente?

E bine să vină în politica democratică și persoane care au stat deoparte sau care, foarte tinere fiind, descoperă pasiunea binelui comun acum. E o iluzie să crezi că înnoirea poate fi completă. Așa că e natural să avem un mozaic, cu persoane mai experimentate și cu novici. La drept vorbind, USR e deja „vechi”, după un mandat de patru ani în Camere. Singurii „noi” sînt, de fapt, acum extremiștii de la AUR. Din punct de vedere guvernamental, este, de fapt, irelevant dacă un ministru a avut sau n-a mai avut responsabilități. Problema-cheie, dincolo de retorici, e capacitatea de a decide în interesul general.

Ce contează mai mult pentru un deputat sau senator în logica actualului sistem electoral: responsabilitatea față de partid sau responsabilitatea față de alegători?

Partidele au confiscat reprezentarea. Asta e cert. Independenții nu pot intra în Parlament. Ne-a arătat-o, într-un mod dramatic, candidatura lui Valeriu Nicolae, căruia i-au lipsit 17 voturi ca să devină deputat, dintr-un total de circa 17.000. Într-o asemenea cultură politică, cine vorbește contra propriei tabere, asumînd mandatul ca responsabilitate non-partizană, e stigmatizat. Cît am fost patru ani în PDL, apoi patru luni în PMP, am simțit-o din plin. Nu prea mai vrea nimeni să repete un asemenea parcurs și cu atît mai puțin s-o facă din vreme, nu cu două luni înainte de scrutin. Așa că mă bate gîndul să construiesc o platformă de independent în perspectiva alegerilor din 2024...

Ce lipsește în sistemul politic românesc pentru ca guvernele să fie mai stabile?

Cultura compromisului. Știu că sună prost pentru multe urechi. Dar așa stau lucrurile. Noi avem un sistem electoral care fragmentează reprezentarea, adică nu dă unui actor (partid sau cartel de partide) majoritatea care să-i îngăduie să guverneze singur. Așa că se fac în mod inevitabil coaliții. Acestea sînt fragile fiindcă, din prima zi a guvernului, partidele sînt interesate să nu iasă prost în comparația cu partenerii lor din Palatul Victoria și din Parlament. Așa că miza nu e efortul comun, ci zădărnicirea – discretă sau fățișă – a acțiunii miniștrilor ce vin din celelalte partide. Coalițiile fără compromis sînt circ. E drept că sînt ideale pentru presă, care are zilnic subiecte, fiindcă discordiile ies ca ciupercile după ploaie. O schimbare a modului de scrutin în sensul trecerii la majoritar n-a fost posibilă. Acest mod, propus la referendumul din 2007, e pe potriva culturii noastre politice bazate pe confruntare, negarea absolută a capacității adversarilor etc. Preferăm, însă, struțo-cămila cu care ne-am obișnuit.

Cristian Preda este profesor și decanul Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. A fost europarlamentar pînă în 2019. Recent a publicat volumul Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale și versificații satirice de campanie de la 1834 pînă în zilele noastre, Editura Polirom, 2020.

a consemnat Matei Martin