„Deşi trăim într-o lume individualistă, grupul este glorificat“ - interviu cu Aurora LIICEANU, psiholog

Publicat în Dilema Veche nr. 578 din 12-18 martie 2015
„Deşi trăim într o lume individualistă, grupul este glorificat“   interviu cu Aurora LIICEANU, psiholog jpeg

Aţi făcut facultatea de psihologie în timpul comunismului, înainte ca această specializare să fie desfiinţată… 

Într-adevăr, dar, din păcate, psihologia făcută în şcoală nu mi-a spus nimic. Gîndiţi-vă că învăţam doar după manuale traduse din ruseşte… Deşi am avut psihologi de seamă, Nicolae Vaschide, Ştefănescu-Goangă, Vasile Pavelcu sau Nicolae Mărgineanu, nu numai că nu învăţam după cărţile pe care aceştia le-au scris, dar nici măcar numele lor nu era amintit. În schimb, trebuia să învăţăm despre conştiinţă socială, despre omul nou şi despre alte asemenea subiecte propagandistice, iar profesorii, în mare parte, erau slab pregătiţi şi, poate tocmai de aceea, erau şi foarte severi. Cu toate acestea am avut imensul noroc să-l cunosc şi să-l am profesor în facultate pe Gheorghe Zapan, un om absolut extraordinar, cu o carieră fabuloasă. Studiase în Germania, unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Albert Einstein sau Wolfgang Köhler, cu care a studiat psihologia experimentală. A fost numit doctor în ştiinţe şi filozofie la Universitatea din Berlin şi era membru al Academiei de Ştiinţe din New York. Şi totuşi, în 1952, a fost retrogradat din funcţia de conferenţiar la cea de laborant. Se spune că, la un moment dat, a venit în România un mare psiholog din URSS. A aflat de Zapan şi, întrebîndu-i pe mai-marii universităţii de ce e doar laborant, tovarăşii au răspuns că nu dă bine să-l bage mai în faţă, tocmai din cauza carierei sale de tip „burghez“. Atunci rusul le-ar fi spus franc: „Dacă voi nu-l vreţi, îl luăm noi“. Aşa s-a întîmplat ca în 1955 să fie repus în drepturi, devenind conferenţiar al secţiei de Psihologie a muncii din cadrul Institutului de Psihologie al Academiei. 

În 1977 s-a decis desfiinţarea acestei secţii. De ce s-a dorit acest lucru? 

Din aceleaşi motive pentru care se luau şi alte decizii la fel de aberante, despre a căror lipsă de logică nu mai are sens să discutăm. Vă voi povesti însă o legendă, care circula pe atunci în grupul nostru de psihologi. Se spunea că Elena Ceauşescu avea o nepoată, Nadia Bărbulescu, studentă la Psihologie. Aflată într-o vizită, a întrebat-o pe nepoată ce anume studiază ei la şcoală, iar nepoata i-a răspuns că învaţă… despre vise. Cînd a auzit că la psihologie se predă „visul“, Elena Ceauşescu a căpătat brusc o aversiune faţă de acest domeniu şi a decis să desfiinţeze secţia. Bineînţeles, nu se ştie dacă povestea e sau nu adevărată, însă un lucru e cert: psihologia era văzută ca o disciplină ocultă. 

Să înţeleg că nu se putea face carieră ca psiholog… 

Nu, aşa ceva era exclus. În ceea ce mă priveşte, avînd origine nesănătoasă (părinţii mei erau profesori!), nefiind membru de partid şi, în plus, fiind şi divorţată, nu puteam să mă duc nici pînă în Bulgaria să particip la o conferinţă. Ţin minte că, odată, s-a ţinut în Polonia un simpozion despre relaţiile interpersonale – ceea ce era exact domeniul meu de cercetare –, unde erai invitat doar dacă aveai o legătură reală cu tema simpozionului. Imediat au găsit pe altcineva să mă înlocuiască, un coleg care, deşi nu avea tangenţă cu subiectul, era membru de partid. 

În 1990 s-au reînfiinţat facultatea şi institutul. S-au putut recupera anii pierduţi? 

Cred că integrarea europeană a ţărilor estice şi alinierea lor la nivelul disciplinelor ştiinţifice e foarte dificilă, pentru că sînt multe de recuperat şi ai nevoie de specialişti. Într-adevăr, după Revoluţie a existat în România un mare interes pentru psihologie. Toată lumea vorbea „chestiuni de psihologie“, se folosea foarte mult cuvîntul, fără a se înţelege întru totul conceptul. Neavînd însă resurse umane care să susţină acest interes, demarajul a fost unul extrem de greoi, mai ales că la bază stătea, de fapt, o modă. În prezent nu cred că Bucureştiul are soliditatea şi seriozitatea necesare, în schimb la Cluj putem vorbi despre un adevărat nucleu de profesionalism, format, în mare, de profesorul doctor Daniel David, care predă şi la Icahn School of Medicine at Mount Sinai şi e şi director de cercetare la Institutul „Albert Ellis“, ambele aflate în New York. Şi la Iaşi, a fost profesorul emerit al Universităţii „Al.I. Cuza“, Adrian Neculau, iniţiatorul şcolii de psihologie socială. Însă, cu aceste mici diferenţe, psihologia la noi e provincială, fără articulaţii la progresele şi dezbaterile din comunitatea ştiinţifică din străinătate. 

coach

Toată lumea se face azi coach, dar puţini au studiat psihologia. Coach nu poţi fi dacă n-ai o bază reală. Partea interesantă la psihologie e că poate fi percepută ca o ştiinţă perversă. Îţi oferă posibilitatea să-ţi dai cu părerea la nivel mediocru şi submediocru în orice domeniu. Dacă eşti specialist în betoane, nu poţi vorbi decît despre beton, restul cade în mahalaua diurnă. Dar ca psiholog, se pare că te poţi da măreţ în orice zonă. Numai un psiholog avizat îşi dă seama în ce hal de incult profesional eşti. În plus, azi, în România, se fac psihologi pe bandă. 

Cred că, din lipsă de lideri în domeniu, care să lupte pentru închegarea disciplinei, au apărut tot felul de formaţii profesionale care încearcă îmbinarea psihologiei cu sociologia şi din care iese un fel de struţo-cămilă. Într-adevăr, ca psiholog nu poţi să nu ţii cont de social, şi nici ca sociolog să uiţi că individul nu e doar un număr. Dar nu există încă o înţelegere profundă a fenomenului. Vă dau un exemplu: la un concurs de doctorat a venit cineva care voia să facă o lucrare despre „psihologia şomerului“. Un subiect extraordinar. Dar am întrebat-o pe acea persoană, de la bun început, dacă ştie care e rata şomajului în România. Habar n-avea. Era pe dinafară total, exact la partea funcţională. Ca să faci o asemenea lucrare trebuia să porneşti de la informaţii de bază, să cunoşti valoarea salariului minim pe economie, să ai date despre sociologie, să ştii contextul economic, politic şi social. Persoana respectivă nu avea nici o informaţie de acest tip, dar voia să scrie despre psihologia şomerului. 

Din cauza asta, în România, meseria de psiholog este privită cu neîncredere? 

Este privită astfel şi pentru că sînt promovaţi o serie de pseudopsihologi. Am văzut la un moment dat o emisiune la TV unde era invitată o doamnă psiholog care spunea că un copil n-are cunoştinţe despre corpul său înainte de trei-patru ani. Cum poţi să spui aşa ceva dacă ai studiat psihologia? Ştiind că de cînd e foarte mic îşi trasează schema propriului corp, încă de cînd începe să se joace cu degetele… Cum e posibil să dai lecţii de psihologie şi sfaturi cînd n-ai o bază reală? Dar ce să mai vorbim, cînd, la noi, pînă şi moderatorii de show-uri pretind a fi psihologi? Aşa ajunge psihologia să fie văzută ca mahala pură. 

Dar, probabil, nici noi, publicul spectator, nu ştim să depistăm un profesionist… 

Da, e adevărat. La noi există un analfabetism generalizat, oamenii n-au cultură psihologică. În Franţa, de exemplu, Serge Moscovici a publicat o carte despre percepţia socială profană a psihanalizei la francezi, arătînd rolul reprezentărilor sociale şi al imaginii publice a psihanalizei. 

Avem nevoie de psiholog? 

Cred că, dacă nu vorbim despre traume reale, nu avem nevoie de psihologi. Cred că omenirea a ajuns atît de neputincioasă şi de răsfăţată, încît pare că nu mai sîntem în stare să facem nimic dacă n-avem „proteze“. Azi ai impresia că îţi trebuie psiholog ca să faci un copil, sau ca să ieşi la pensie, totul e calculat cu pregătire anterioară. Ne-am obişnuit ca logistica problemelor de viaţă să ne fie predată de către un psiholog de la care sperăm că ne va duce, ca pe orbi, pe drumul cel bun. Ne-am obişnuit să trăim cu nevoia de cîrjă. 

Spuneţi, aşadar, că de multe ori aşteptările pe care le avem de la un psiholog sînt eronate. Ce oferă, totuşi, un psiholog? 

Mai multe puncte de vedere decît cele pe care le ai tu într-un moment de criză. Un psiholog îţi poate oferi ideea de alternativă, să-ţi arate mai multe direcţii, să te facă să conştientizezi avantaje şi dezavantaje şi, la sfîrşit, după ce pune toate cărţile pe masă, să-ţi spună: gîndeşte-te ce decizi. Niciodată un bun psiholog nu va lua decizia pentru tine, ci îţi va face o invitaţie la reflexivitate – marea lipsă a oamenilor de astăzi. Trăim parcă o modă în care nu mai e

să stai singur, să ai şi momente de singurătate, şi aşa ajungi să arzi etapa atît de vitală în care trebuie să stai cu tine şi cu gîndurile tale. Concluzia? Cum nu mai ai răbdare să stai pe gînduri, te duci la gîndurile psihologului.

Nu mai avem timp sau nu mai avem curajul necesar pentru a sta singuri cu noi?

Tehnologia avansată ne îndepărtează de acest sens al reflexivităţii. Civilizaţia a nenorocit psihicul uman. Mai mult, trăim într-o veritabilă cultură a fricii, dar şi a orgoliului, şi atunci performanţa se confundă cu talentul, iar asta derivă şi din faptul că ne repugnă anonimatul. Mitul celebrităţii, al celor „15 minute de celebritate“, e foarte promovat prin tehnologia de azi – uitaţi-vă doar la disperarea de a „aduna“ vizualizări pe Facebook. Recunoaşterea socială a surclasat satisfacţia personală. Aici începe o întreagă ideologie legată de „self-esteem“. Sîntem dependenţi de recunoaşterea altuia. Nu mai e

-ul tău, ci un soi de

dat de ceilalţi. Trăim un fel de anemie a eului, iar reuşita socială este externalizată. Eul nu mai există decît dacă alţii ţi-l conferă prin recunoaştere. Tema foarte răspîndită azi este contagiunea socială. 

Cu toate acestea, trăim vremuri individualiste. Ne retragem fiecare în turnul de fildeş al comunicării virtuale. 

În psihologie există un principiu care se numeşte „presiunea către uniformitate“. Omul e supus presiunii de a se conforma, de a intra în baia de mulţime pentru aparenţa siguranţei prin apartenenţă. E (mai) confortabil psihologic. Pornind de la acest principiu, se constată că, deşi însinguraţi, nevoia de grup e vitală. Iar aici se produce un fenomen extrem de interesant. Deşi trăim într-o lume individualistă, competitivă, totuşi grupul este cel glorificat. Cotidianul, prea dens informaţional, provoacă „sindromul Buridan“ şi, cum sîntem (şi) victime ale marketingului (care tinde să ne uniformizeze, să ne transforme pe toţi în „căutători de senzaţii“), avem nesiguranţa alegerii, aşa că mergem pe mîna grupului. Cartea lui Andrew Solomon,

, arată că, deşi am fost crescuţi şi formaţi în ideea de binaritate, azi trăim în multidimensionalitate, în

De aici derivă şi forme ale depresiei moderne: confruntarea permanentă cu tot felul de alternative îţi provoacă anxietate, ne trezim rătăciţi în şirul imposibil de decizii luate, fiind bombardaţi la tot pasul de informaţii, adesea contradictorii. Şi cred că, tocmai din cauza aceasta, azi, oamenii au pierdut obişnuinţa simplităţii şi a deciziilor personale. Sîntem fascinaţi şi impresionaţi de tot ce e „viral“, un cuvînt foarte la modă.  

a consemnat Stela GIURGEANU 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.