În primul an de liceu, începuserăm să devenim cu toții conștienți de „imaginea“ noastră, ceea ce pentru mulți dintre noi, adolescenții de atunci, a declanșat mici drame și a devenit unica preocupare majoră. Trebuia să ne confecționăm urgent un look cît mai „șmecher“ sau mai cool, depinde de caz, pentru a deveni populari, a face parte dintr-o gașcă și, nu în ultimul rînd, pentru a atrage sexul opus. Astăzi, lucrurile se întîmplă mult mai repede, încă de prin clasa a IV-a fetițele încep să le imite pe așa-zisele vedete de la televizor, machiajul și alte trucuri de înfrumusețare nu mai sînt subiecte tabu în familie, pînă pe la 16 ani. Iar băieții… ei bine, cu băieții povestea e ceva mai complicată, cum era de fapt și pe atunci. În urmă cu 15-20 de ani, încercările unora sau altora de a ieși în evidență în vreun fel în anii de gimnaziu erau timide. Uniformele „de tristă amintire“ fuseseră înlocuite de puțină vreme cu blugii turcești din bazarul Europa, toți la fel, treningurile de la ora de educație fizică erau în continuare bleumarin și aproape identice (scămoșate și purtate neglijent de băieții pe care doar fotbalul îi interesa), deși unele fete începeau să poarte „provocatorii“ colanți cu lycra (tot turcești), pe motiv că erau potriviți pentru sport. Banchetul de absolvire a școlii generale s-a desfășurat tot în sala de sport și a fost destul de jalnic, în comparație cu cele glamour de acum – fetele erau machiate ca niște clovni și purtau ceea ce găsiseră și ele prin garderobele mamelor, iar băieții veniseră cu veșnicele lor tricouri „de rockeri“, cu Metallica, și cu blugii rupți, oarecum în spirit de frondă, îi durea pe ei undeva de banchet și de diriga care le spusese să arate îngrijit și să „se îmbrace frumos“. Fetele au dansat cuminți în cerc, băieții au creat un grup compact, comentau între ei (probabil că rîdeau de noi) și făceau schimb de casete, așteptînd momentul propice să pună la casetofon și rockăreala lor. Eram ca două triburi total diferite, care nu aveau nici o legătură unul cu celălalt.

Însă, la liceu, lucrurile s-au schimbat pe neașteptate, undeva a existat un declic și toată lumea – fete și băieți – trebuia să se supună cumva noilor reguli ca să „supraviețuiască“. Moda supremă la fete era eterna și epuizanta „cură de slăbire“. În ochii celorlalte, niciodată nu erai suficient de slabă și puteai să ai parte oricînd de remarca răutăcioasă care îți provoca crize de plîns și de personalitate: „Ce te ai îngrășat, fată!“ Blugii turcești fuseseră înlocuiți cu jeanșii Motor care se cumpărau de la unicul magazin din piața Lahovari (unde stăteai la cozi imense atunci cînd primeau marfă). Vorbim, totuși, de anii ’90, atunci cînd oferta de haine, dar și cea de cosmetice sau de produse de înfrumusețare era una destul de modestă. Așadar, blugii Motor reprezentau un etalon – dacă reușeai să intri, cu chiu, cu vai, în celebrul număr 27, se decreta în unanimitate că ești suficient de „slabă“ ca să fii acceptată (și invidiată). Nu știu ce o fi fost în mintea băieților grași, probabil că aveau și ei complexele lor și sufereau în tăcere. Oricum, fetele de-a IX-a nu se uitau niciodată după băieții de aceeași vîrstă care se purtau copilăros, deși începuseră să aibă un puf de mustață pe care nu catadicseau încă să-l radă – „ce scîrbos!“. „Bărbații“ adevărați erau cei de a XII-a – frezați (sau cu pletuțe studiate), bărbieriți, parfumați. Dacă ne cădea cu tronc cîte unul, eram obsedate pînă și de mirosul deodorantului sau after-shave-ului pe care îl folosea (în general tot turcisme), în cazul în care aveam norocul să interacționăm cu el la mai puțin de o jumătate de metru și să avem ce mirosi. Și, după aceea, intram prin magazine ca să „încercăm“, chipurile, deodorante și aftershave-uri masculine, să-l descoperim pe acela care ne tulbura simțurile și ne amintea de iubitul ipotetic. În afară de moda cu slăbitul, o altă problemă care genera complexe erau coșurile. Fetele și le acopereau de regulă cu o tonă de fond de ten și de pudră (din poșeta mamei), însă băieții nu prea aveau ce face și le afișau pe la școală, stîrnind din nou dezgustul colegelor lor de clasă. „Bărbații“ de-a XII-a nu prea mai aveau coșuri, trecuseră de această nefericită perioadă sau își mai potoliseră hormonii. Fetele începuseră să se machieze, la școală discret, pentru a nu le face scandal profesorii, la ieșirile prin fast-food-urile cele mai cool sau în cluburi (încă se mai numeau discoteci) strident, ca să atragă atenția. Și, în general, se străduiau să folosească în exces orice produs cosmetic care le cădea în mînă, începînd cu „crema de zi“ și sfîrșind cu laptele demachiant. Băieții de vîrsta noastră, în afară de deodorante dubioase, nu foloseau mai nimic. Erau băieți și atît! De aceea am fost foarte surprinse cînd la prima mare petrecere, evenimentul monden al anului, Balul Bobocilor, au apărut altfel, mai ales cei care concurau la titlul de Mister. Parcă nu erau ei. În pantaloni călcați la dungă, în cămășuțe strîmte curate și apretate, „cu freză“ (a se înțelege păr dat cu o tonă de gel), lăsînd în urmă cîte o dîră de parfum scump mai ceva ca fetele. Nu știu dacă ne plăceau mai mult acești băieți noi sau cei obișnuiți, de fiecare zi. Ni se păreau caraghioși, mai ales că se simțeau stînjeniți, deveniseră și mai timizi decît înainte. Probabil că tații sau frații mai mari îi sfătuiseră ce și cum să facă pentru a fi prezentabili la bal. Se lăsaseră ferchezuiți și parfumați doar pentru că așa se cade și ca să dea bine, dar nu știau cum să se comporte firesc și relaxat. Cel care a fost ales Mister intra în această categorie – prezentabil, curățel, cu ochelari, cu un aer romantic un pic nătîng, lipsit de orice urmă de sex-appeal. Pînă la urmă, privirile noastre, ale fetelor bobocele, tot spre cei de-a XII-a s-au îndreptat. Însă, cu timpul, ne am obișnuit cu aceste schimbări (în bine?) periodice ale băieților „noștri“, pe la diferite chefuri și alte sindrofii. Brusc, își lăsau look-ul neglijent sau banal acasă și apăreau din nou spilcuiți. Se purtau iarăși de parcă ar fi avut un băț în fund. Îmi amintesc de un coleg care, la o petrecere, se dădea pe mîini, din jumătate în jumătate de oră, cu o cremă, pe motiv că i se usucă pielea. Poate băiatul chiar avea o problemă (legată de timiditate sigur avea), însă toate fetele îl refuzau cînd le invita la dans, nu voiam să ne atingă cu mîinile acelea jilave de la cremă, ni se părea prea de tot. Privind în urmă, mi se pare că totul ținea, de fapt, de atitudine, toți acei băieți, preocupați la fel de mult ca și noi, fetele, de „imaginea“ lor, își doreau atît de mult ca prin diferite trucuri să facă o impresie bună, încît eșuau lamentabil. Și era suficient să apară la chef cîte un tip mai versat care se purta nonșalant, cu un aer rebel, ca noi, fetele, să începem să oftăm după el. Iar băieții „noștri“ se retrăgeau prin colțuri și se amețeau cu vermut.

Adolescenții de astăzi sînt diferiți. În primul rînd, declicul nu se mai produce în primul an de liceu, ci mai devreme. Băieții par ceva mai degajați și încep să și „construiască“ o imagine pas cu pas, privindu-i mai atent pe alții, în general pe tații lor sau pe prietenii mai mari. Dacă nu reușesc din prima se ascund în spatele vreunui gadget și devin indiferenți. Băieții de pe vremea mea nu puteau să și bage nasul în ecranul vreunui telefon smart ca să pară interesanți.

Băiatul unei bune prietene care tocmai a terminat clasa a VIII a s-a pregătit intens pentru banchetul de absolvire, cu vreo două luni înainte. El a decis, sfătuindu-se cu colegii lui, să poarte costum, așadar părinții i-au comandat primul său costum (plus cravată). Și ceilalți au avut cravate (pe care și le-au scos după primul dans), mai puțin unul, care s-a vrut mai șic și a purtat papion. Apoi, puștiul l-a rugat pe tatăl său să-l ducă cu mașina la banchet, deși restaurantul se afla la 300 de metri de casă, „ca nu cumva să transpire“. E adevărat, și „imaginea“ lui era una studiată, de poză, însă într-un sens mai bun ca aceea a foștilor mei colegi de liceu. Am frunzărit împreună cu el albumul foto „de absolvire“ – toți acești băieței îmbrăcați în costume, cu cîte o sprînceană ușor ridicată, ca-n filmele americane, cu un aer visător și romantic. Nu, nu erau caraghioși, erau doar prea serioși și „maturi“. Însă e clar că adolescenții de acum știu mai bine să aleagă ce li se potrivește.