Anumite dezastre naturale, precum cutremurele sau uraganele, ne aduc mai aproape unul de altul, altele, precum pandemiile, de cele mai multe ori ne îndepărtează unul de celălalt. Acestea sînt momente de criză cînd distanțarea socială devine o virtute și un mijloc de a tempera rata de răspîndire a virusului. Problema e să nu fie dublată și de o distanțare emoțională, deoarece atunci ne pierdem umanitatea și devenim simple organisme dirijate doar de instinctul de supraviețuire. E foarte interesant cum, de exemplu, în cazul unui cataclism de tipul unui cutremur, oamenii simt compasiune pentru semenii lor, trecînd dincolo de granițele firești ale limbii, religiei, neamului etc. În cazul răspîndirii unui virus, din contra, străinul devine dușmanul principal, căci el aduce boala în comunitatea noastră bună și liniștită. E clar că o pandemie induce cumva înstrăinarea de oameni, dar e la fel de clar că nu trebuie să o facă și față de umanitatea noastră. O astfel de criză testează limitele umanității noastre și cît de închegată și dezvoltată e o societate, sub toate aspectele ei. De exemplu, despre gripa spaniolă din Primul Război Mondial se vorbește astăzi foarte puțin, deși aproape 675.000 de americani și-au pierdut viața, în comparație cu 53.000, cîți au murit atunci pe front. Gripa nu a rămas în mentalul colectiv așa cum a rămas războiul. De ce? Explicațiile pot fi multiple, dar în primul rînd cred că e ceva de genul acelei experiențe negre dintr-o familie despre care de obicei se tace și nu se vorbește prea mult. În astfel de momente sîntem ghidați mai mult de instinct și nu de rațiune. Dar ce este instinctul și de ce îl opunem rațiunii?

Instinctul sau simțul de conservare am putea spune că este dispoziția inerentă unui organism de a avea un anume comportament. Dicționarul ne spune că este un complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea. Altfel spus, este animalitatea noastră. Este un fel de reacție automată pe care o au majoritatea organismelor. Pe de altă parte, raționalitatea și conștiința noastră încearcă să ne desprindă exact de aceste mecanisme de reacție imediată. Este opoziția dintre gîndirea lentă și cea rapidă a lui Daniel Kahneman.

Pe de altă parte, există o formă de instinct care nu se reduce la simpla noastră animalitate, și aceasta este intuiția. Aici avem acest caracter nemijlocit și imediat al gîndirii noastre. De cele mai multe ori, instinctul e baza unor reacții rapide. Spre deosebire de instinct, nu apelăm la intuiție sub necesitatea nevoii unei decizii rapide pentru a acționa. Mai degrabă facem apel la intuiție pentru a înțelege ceva ce nu poate fi pătruns pînă la capăt într-un mod rațional. Intuiția ar fi astfel un fel de capacitate cognitivă de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobîndite anterior, fără raționamente și inferențe logice. Intuiția este astfel o formă de instinct, avînd un caracter nemijlocit și imediat, dar care nu presupune și acțiune. De altfel, în latină intuitio înseamnă exact contemplare. Ea e o formă de cunoaștere, e creativitatea minții noastre care se manifestă în mod direct printr-o inspirație de moment, dîndu-ne cunoașterea directă a unui adevăr, fără mijlocirea unor raționamente. Intuiția este atunci cînd ești sigur și „vezi“ un anumit lucru fără să-l poți explica rațional. Este o cunoaștere tacită și subconștientă care nu poate răspunde algoritmic și rațional la întrebarea De ce?

Viața noastră e presărată de astfel de momente inexplicabile în registrul rațional, interpretate de cele mai multe ori într-o cheie cvasimagică și enigmatică, în care ajungem să facem/vedem/înțelegem lucruri neobișnuite, care uneori chiar ne bulversează viața cotidiană. Nu avem răspunsuri raționale pentru tot ceea ce facem și gîndim, și a ne da seama de iraționalitatea noastră este o atitudine cît se poate de rațională. Este irațional să credem că sîntem ființe total raționale, și aceasta este lecția pe care ne-o oferă specialiști în neuroștiințe de tipul lui Antonio Damasio. Avem parte, în cotidianul nostru, atît de instinct și intuiție, cît și de raționamente și deducții logice.

În tot acest joc între instinct și intuiție, un loc aparte îl are empatia. Aceasta este capacitatea de a resimți ceea ce simte celălalt. Calitatea aceasta constituie esența relației terapeutice și ar trebui să se regăsească și în centrul relației medic-pacient. Carl Rogers, unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai psihoterapiei, precizează că „a fi empatic înseamnă a percepe cu acuratețe cadrul intern de referință al altuia, cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile de referință care-i aparțin, ca și cum ai fi «în cealaltă persoan㻓. Empatia ne dă o cunoaștere a celuilalt (și, prin răsfrîngere, și a noastră) pe care altfel nu o putem avea. Este un fel de stare de grație cognitivă, care ne cuplează la umanitatea noastră, la compasiune și înțelegere. Lipsa acestei facultăți fundamentale, miezul, după Daniel Goleman, a ceea ce acesta numește inteligență emoțională, este numită în termeni medicali alexitimia și înseamnă lipsa de empatie sau „orbire emoțională“. Empatia ne ajută să înțelegem emoțiile celuilalt și fără ea sîntem cumva castrați cognitiv, amputați mental. Emoțiile și sentimentele ne sînt fundamentale și definitorii, astfel că lipsa unui mecanism de detectare și înțelegere a lor duce la o navigare disfuncțională pe oceanele umanității noastre. Astfel că intuiția ca formă de empatie nu este un instrument ezoteric, ci o modalitate de a intra în contact cu trăirile intime atît ale noastre, cît și ale semenilor noștri, fiind o formă de a învăța să te cunoști mai bine și de a-i înțelege cumva din interior și pe ceilalți. 

Uneori, intuiția și empatia se manifestă ca acea străfulgerare în care te iluminezi și prin care vezi și înțelegi totul deodată. E atît creativitatea noastră, ce se manifestă prin inspirația cu care vedem rezolvarea unei probleme, cît și modul în care vedem și înțelegem sentimentele și trăirile celorlalți. Și a înțelege e diferit de a ști. A ști ține mai mult de rațiune, de legături logice, de precizarea surselor etc. A înțelege e ceva un pic mai misterios și mai greu de explicat în mod rațional. Poți să știi pe cineva fără să îl înțelegi. Să știi, aici, înseamnă să-l cunoști, să știi lucruri despre acea persoană. A înțelege ține mai mult de a-l intui pe dinăuntru, a-l înțelege empatic, a fi în mijlocul emoțiilor și al sentimentelor lui. Este o întreagă lume afectivă a empatiei, compasiunii, milei, simpatiei („a simți împreună cu“), o lume a sentimentelor și afinităților emoționale, o lume care nu se deschide cu și prin cheia unei simple citiri raționale. E nevoie de intuiție și înțelegere. Raționalul și emoționalul nostru trebuie să fie în consonanță și complementaritate. Intuiția este acea voce interioară care ne spune ce să facem. E bine să o ascultăm atîta timp cît nu intră în contradicție cu raționalul din noi și pînă cînd nu avem parte de mai multe voci. A auzi voci e deja altceva și nu e de glumit cu asta. Vorba aceea: mai bine plîngi la psiholog decît să rîzi la psihiatru.

Intuiția ne poate face mai eficienți în luarea deciziilor, mai ales cînd ai de‑a face cu situații atipice sau urgente. Creierul nostru lucrează tot timpul, în sensul că procesează și prelucrează informații de la celelalte părți ale corpului. E vorba de acele procese care se desfășoară în noi neîncetat și nu intră în radarul conștienței. De exemplu, eu nu percep în mod conștient procesele care se desfășoară la nivelul plămînilor mei acum, atîta timp cît respirația se desfășoară în parametrii normali. Ca să devin conștient de ea, respirația trebuie să depășească un anumit prag de intensitate. Dacă apare o disfuncționalitate, resursele creierului, inclusiv cele mentale, sînt direcționate acolo. Pînă atunci e undeva în fundal, fără a fi conștient de ea. Cumva legătura între conștient și inconștient este asigurată de intuiție, sub forma ei primară de instinct de supraviețuire. În formă creativă, intuiția înseamnă inspirație. În formă socială, intuiția înseamnă empatie.

De ce se spune că femeile sînt mai intuitive decît bărbații? Poate datorită instinctului matern? Poate pentru că sînt mult mai bine conectate la corpul lor, luat ca un întreg psihosomatic. Emotivitatea și empatia atîrnă mai greu pentru ele în luarea deciziilor, fiind cumva mai „umane“ decît bărbații. De exemplu, pentru un bărbat discuțiile interminabile și pline de mii de nuanțe și picanterii ale femeilor pot provoca o stare de neliniște și uneori chiar de agresivitate. Bărbații discută în principal pentru a-și împărtăși informații (scurte și precise), pentru a lua decizii pe baza cărora să acționeze. Avem probleme și acestea trebuie rezolvate. Protocolul mental și conversațional al femeilor e de un alt tip. Nu contează atît de mult informațiile, ci modul cum le spui, căci acest „cum“ îți dă raportarea emoțională la respectiva problemă sau eveniment. Ambalajul este foarte important și nu doar conținutul, iar acest lucru se vede foarte clar și la modul în care femeile (se) dăruiesc: nu contează doar ce dai, ci și cum dai. Lecția acestor vremuri tulburi este poate exact aceasta: să gîndim cît de rațional se poate, fără să ne pierdem umanitatea, empatia și înțelegerea pentru celălalt. Nu contează doar ce oferim celorlalți, ci și cum o facem. Umanitatea noastră este pusă la încercare tocmai în momente critice, cînd instinctul de supraviețuire individuală suspendă empatia și înțelegerea noastră pentru ceilalți.

(articol scris în izolare la domiciliu)

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.