Cînd vine vorba de vîrstă într-o dezbatere publică, mi se pare corect să mi-o declin. Am 26 de ani. Mă situez puţin dincolo de mijlocul segmentului studiat de psihologul american Jeffrey Jensen Arnett şi numit de el „emerging adulthood“. Conceptul nu e nou, dar Arnett a avut mai mult succes decît alţii în a-l populariza. 

Nu cu mult timp în urmă, apărea în The New York Times un articol despre tinerii de azi care nu mai vor să se maturizeze odată, studiază pînă tîrziu şi stau pe capul părinţilor. Era genul de articol cu soartă virală pe Internet – ţintea publicul care foloseşte cel mai intens reţelele sociale, dar era scris cu tonul obiectiv-îngrijorat care place celor în floarea vîrstei. Deşi autoarea articolului nu ne spune cîţi ani are, am aflat de pe site-ul personal: în jur de 50. O vîrstă psihologică numai bună pentru un subiect care nu iese niciodată din modă: „tinerii din ziua de azi“. 

E dificil să găseşti un echivalent mulţumitor în română pentru expresii englezeşti precum to be in your twenties sau emerging adulthood. Nu sună prea bine „a fi în anii 20“ sau „adulteţe emergentă“. Nu-i nimic, ne vine în ajutor limba latină. Ce spuneţi de vicenariat, din latinescul vicenarius (=care conţine „douăzeci“)? Cuvîntul nu e de găsit prin dicţionarele româneşti, dar îmi voi permite să-l folosesc din considerente de precizie. Dacă „sexagenar“ se referă la o persoană între 60 şi 69 de ani, atunci vom fi de acord că „vicenar“ se referă la un tînăr între 20 şi 29. 

Vicenariatul meu de pînă acum nu se încadrează prea bine în liniile trasate de Arnett. La 18 ani am intrat la facultate. Iubeam în demenţă o fată pe nume Simina şi ea a decis după un timp că nu mai vrea să fim împreună. Imediat după despărţirea asta (care n-a fost decît un factor agravant), m-am certat urît cu ai mei şi am fugit de-acasă vreo lună. Era vară, am stat prin parcuri, pe la amici, apoi într-o cameră de cămin, lîngă facultate, cu bunăvoinţa locatarelor de drept. Nu m-am întors acasă pînă nu mi-am găsit job. Umilinţa ar fi fost prea mare. Aveam nevoie să fac o schimbare majoră, să îmi reinventez statutul. Ca să o uit mai uşor pe Simina, ca să fiu privit cu mai mult respect acasă, ca să-mi recapăt încrederea în mine. 

Aşa a început colaborarea mea cu Cărtureşti, care încă durează. Am văzut un afiş pe uşa primei lor librării, cea de pe strada Quinet. Am dat un test şi am aşteptat. Şi am aşteptat. N-aveam nici un fel de experienţă de lucru, aşa că nu credeam că o să mai sune. În primele săptămîni am pus umărul la munci necalificate. Ajutam, de pildă, la curăţat mormanele de moloz strînse după renovarea a ceea ce avea să devină librăria Cărtureşti Magheru. O altă chestie curioasă pe care o făceam: dezlipeam etichete de preţ de pe cărţi. Cărţile veneau de la alte librării (Eminescu, Sadoveanu, Humanitas, Diverta) şi fiecare librărie avea cod de bare propriu, cu numele tipărit deasupra. Pentru Cărtureşti era o problemă tehnică, dar şi de identitate – nu puteau pune la raft cărţi cu etichetele competiţiei. Unele se dezlipeau frumos. Altele erau al naibii de bine prinse, atît de bine că rămînea pe copertă lipiciul şi se înnegrea. Trebuia să iau un prosop înmuiat în apă călduţă şi să frec pînă ieşea tot. Copertele neplastifiate erau sortite sfîşierii cu tot cu etichetă; în cazul lor se cerea maximă concentrare şi răbdare. Aveam unghii bune, tari şi suficient de scurte cît să nu se rupă. Dar motivul real pentru care ţin minte toate aceste detalii e că, după un număr considerabil de dezlipiri, unghia începe şi ea să se dezlipească – din carne. 

Totuşi, de ce să-ţi iei zborul din cuib? Cine ar vrea să rămînă pe străzi în mijloc de criză economică? Şi chiar dacă nu banii sînt problema, de ce să pleci de unde ţi-e bine? De ce proslăvim atît de intens maturitatea – se întreba şi Witold Gombrowicz în romanele sale? Ce e de condamnat, în definitiv, într-un infantilism benign? Celor care caută totuşi un antidot de autoadministrat pentru răsfăţ, le recomand să plece un timp de acasă fără bani de la mama şi tata. Poate ieşi ceva foarte bun din asta. În primul rînd, te lămureşti pe unde îţi sînt limitele şi cam care îţi sînt prietenii. Apoi, părinţii încep să-ţi acorde mai multă consideraţie. În fine, începi să dezlipeşti una cîte una etichetele lipite pe tine de familie, şcoală, de cei din jur. O vreme o să fie minunat. Dar îţi dai seama repede că nu se poate fără etichete. Şi o să porţi altele. De data asta unele alese de tine.  

Cristian Neagoe este scriitor.