Din exil, cu dragoste

Ana-Maria RĂDUCAN
Publicat în Dilema Veche nr. 647 din 14-20 iulie 2016
Din exil, cu dragoste jpeg

– jocuri şi variaţiuni ovidiene –

Cu Ovidiu m-am întîlnit prima dată în copilărie, într-o vacanţă de vară. Era personajul central, dar absent, din Drum bun, cireşari!, o carte comunistă, dar care păstra în filele ei un miros misterios de aventură. Şi promisiunea unei căutări de sine, niciodată pe deplin satisfăcută, care se învîrtea în jurul coordonatelor exilului poetului – carmen et error (o poezie – de dragoste, cum altfel? – şi o „rătăcire“).

Peste cîţiva ani, în adolescenţă, am regăsit, tot în paginile unei cărţi, un Ovidiu metafizic şi lucid, care tînjea după absolut, care îşi punea întrebări existenţiale şi care se regăsea pe sine, cel adevărat, în alteritate, la capătul unei lumi barbare pe care o iubea şi o ura în acelaşi timp. Un Ovidiu înfăţişat de Vintilă Horia, care se năştea în exil, tot aşa cum Dumnezeu s-a născut în exil, un Ovidiu care nu a fost niciodată, dar care ar fi putut să fie.

În liceu m-am întîlnit de-a binelea cu versurile lui Ovidiu celui adevărat – credeam eu –, netrecut sub filtrul interpretărilor exegetice sau romaneşti. L-am citit atunci din scoarţă în scoarţă. Era sprinţar şi glumeţ, avea simţul umorului, fantezie şi talent cît cuprinde, iubea aşa cum respira şi aşa cum scria, trăia viaţa din plin, avea mare faimă de poet, o iubea pe Corina (despre care nici nu se ştie dacă a existat în realitate) şi, fireşte, îl iubeau femeile (asta zice Ovidiu, desigur!). Îl iubeau şi tinerii, pentru că era expert în seducţie şi îi învăţa în Ars amandi (Arta iubirii) cum să cucerească – pardon, să agaţe – o frumuseţe locală. Fireşte, pornind de la eternul principiu: Ut ameris, amabilis esto! („Dacă vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire!“). Nu era misogin – împărţea cu aceeaşi generozitate sfaturi şi pentru femei, ba chiar dădea, în Remedia amoris, şi leacuri de inimă albastră, pentru cei care se jucaseră prea mult cu focul inspirat de Cupidon.

Şi cum să nu îl iubească femeile, cînd le-a făcut eroine – în Heroides – şi le-a înfăţişat, sub haina mitului, în toate ipostazele umane? Sub numele unor predecesoare cu nume celebre (Penelopa, Medeea, Ariadna sau Sappho) se ascundeau anonimele de ieri şi de azi din Roma şi de aiurea. Variaţiuni pe aceeaşi temă care se trăieşte şi se joacă iar şi iar, dincolo de paginile unei cărţi: femeia care iubeşte, curat sau mai puţin curat, jertfelnic sau mai puţin jertfelnic, de aproape sau de departe, un soţ legiuit, un amant pătimaş sau un bărbat care nici nu ştie de existenţa ei. Femeia care iubeşte fără nădejde un bărbat inaccesibil, femeia matură, îndrăgostită de un tinerel care i-ar putea fi, la fel de bine, fiu, femeia părăsită şi amăgită în tot ce avea mai sfînt, copila visătoare care speră la o dragoste ca în poveşti, femeia sălbatică şi rănită care jură răzbunare unui bărbat infidel.

Ovidiu era curios şi punea întrebări despre lume, dorea să ştie rostul fiecărui lucru din natură, nu se mulţumea cu răspunsuri gata făcute şi nu lua nimic ca atare. Citiţi Metamorfozele, „poveşti cu oameni ce chipul şi-au schimbat“! Vedea şi nu vedea pînă în miezul tuturor lucrurilor – un biet îndrăgostit de propriul său chip se ascunde îndărătul unei flori de narcisă, îndărătul unui arbust de laur este o nimfă care nu se lasă iubită de un zeu. Dar nu doar plantele, ci şi pietrele, animalele, rîurile sau stelele ascund în ele o fiinţă omenească de demult, care păcătuise împotriva unui zeu sau a unei legi a firii şi care a trebuit să îşi moară sieşi pentru a renaşte într-o nouă formă. Fiinţe care, dimpotrivă, şi-au dorit ele însele transformarea pentru a intra în eternitate – aşa cum şi-au dorit doi bătrîni vizitaţi de zei, Filemon şi Baucis: nu aur, nu tinereţe fără bătrîneţe sau luna de pe cer, ci să rămînă pe veci uniţi într-o îmbrăţişare. Alteori, pietrele sînt aduse la viaţă – cum altfel, decît prin puterea iubirii unui Pigmalion, care creează o statuie pe care zeiţa frumuseţii, atît de crudă şi de geloasă uneori, o transformă în femeie.

Avea cîte o poezie pentru orice putea fi rostit – Et quidquid eloqueram versus erat („Şi orice aş fi spus devenea vers“). Într-o epocă în care, aşa cum el însuşi o spune, erau două căi de a deveni cineva bine la Roma – fie să îşi prostitueze talentul în for, ca orator, fie să aleagă meseria armelor şi să cucerească nu femei, ci cetăţi –, el alesese din prima tinereţe poezia. Şi nici măcar poezia înaltă, tragică, în care se exprimau marile adevăruri existenţiale, ci poezia recitată de îndrăgostiţi la un colţ de stradă. Aceeaşi poezie pe care a rafinat-o apoi şi a îmbrăcat-o în strai serios, didactic şi programatic, la maturitate, ca să îi placă pînă şi celui mai puternic om din lumea lui, un împărat bătrîn. Apoi, către sfîrşitul vieţii, o poezie pe care o dorea pe cît de imediată şi utilitară – după norme împărăteşti –, pe atît de soteriologică: una care să îi aducă izbăvirea din exil. În treacăt fie spus, era o vreme în care literatura nu era artă pentru artă, dar era tot făcută să fie citită de nişte oameni pe cît de diferiţi de noi, cei de astăzi, pe atît de apropiaţi. Doar el însuşi putea crede cu statornicie că atîtea şi atîtea lamentaţii, elogii şi variaţiuni pe aceeaşi temă, trimise cu asiduitate atîţia ani la Roma, puteau să îl readucă la condiţia sa iniţială şi să inverseze metamorfoza – dintr-un relegat renegat în seducătorul de succes de altădată. Se văicărea, deh, că era un geniu neînţeles într-o lume de barbari sălbatici care nu pricepeau nimic, dar care – pînă şi ei – fuseseră vrăjiţi, ca odinioară animalele şi pietrele la auzul cîntecului lui Orfeu: Ovidiu reuşise – culmea măiestriei! – să facă poezie pînă şi în limba getă! Evident, nimic din aceasta nu s-a păstrat.

Departe de a-l fi văzut pe Ovidiu drept filozof, mistic sau moralist! Dimpotrivă, de multe ori s-a afirmat că ar fi superficial, jovial şi jucăuş, că îşi schimba măştile, metamorfozele şi poveştile după cum bătea vîntul – cînd seducător şi maliţios, cînd trufaş şi copilăros, cînd ticălos şi tandru, cînd trist şi pontic, cînd prefăcut şi îndrăzneţ. Niciodată sondînd profunzimi adînci, doar întrezărind cîte o sclipire în concret şi în imediat. Niciodată arzînd înflăcărat, ci doar aruncînd ici-colo cîte o scînteie. Doar reamintind, din cînd în cînd, după ce ne dezvăluie o întreagă paletă imanentă de chipuri şi de forme, că Est deus in nobis („Este un dumnezeu în noi“). Netrăind ceea ce scria în poezii, ci doar lăsîndu-se trăit şi, mai ales, îmbiindu-şi cititorii, de-a lungul a două mii de ani, să trăiască, să iubească şi să se joace – şi atît de puţini scriitori au avut privilegiul să fie citiţi, cunoscuţi şi iubiţi şi de contemporanii lor din Antichitate, şi de cei din Evul Mediu şi Renaştere, şi de cei de acum!

Peste cîţiva ani însă am cunoscut un alt Ovidiu, plin de contradicţii: era timid şi se juca – pardon, se maimuţărea îngrozitor! – şi în Pont, şi aiurea: el însuşi a recunoscut-o, printre rînduri, într-un act de curaj şi de slăbiciune deopotrivă. Un Ovidiu care citise multe, care scrisese şi mai multe, care îşi dorea să seducă şi să fie sedus cu jocuri de tot felul, dar nu ştia, ci voia şi el să afle unde încep şi unde se termină dragostea, jocul, exilul sau viaţa. Mai avea şi un păcat, dar nici el nu ştia care era acela şi tot căuta să îl afle. Avea nevoie, fără îndoială, ca obiectul şi, în acelaşi timp, subiectul adoraţiei sale să se întoarcă împotriva lui şi să îi dea o lovitură grea: aşa, în joaca de-a seducţia, propria poezie, de care era el însuşi îndrăgostit, îl trădase iremediabil. A rămas doar cu aşteptarea mîngîierii după care tînjea îndelung: Ovidiu a rămas la Tomis… să se joace singur cu cuvintele! Cel puţin pînă la următoarea întîlnire cu cititorii seducători-seduşi.

Poate că, într-adevăr, era atît de puţin din el însuşi, Publius Ovidius Naso, cel care va fi fost cu adevărat, însă atît de mult din noi, cei care sîntem acum.

Ana-Maria Răducan este doctor în Filologie la Universitatea din Bucureşti.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.