- argument -

A ieşit un peşte mic. Şi pe coada lui scria – ieşi afară dumneata! Era doar una dintre numărătorile pe care le foloseam în jocurile din copilărie. Căci aşa începea aproape întotdeauna fiecare joc: cu cîte o numărătoare. Un mic ritual al nostru, al copiilor, după ce ne adunam în spatele blocului la ora stabilită, după ce cîte un puşti mai îndrăzneţ mergea ca să-i aducă pe cei întîrziaţi şi striga pe la ferestre şi balcoane: „Vă rog, tanti, îl lăsaţi pe X afarăăă?“, după ce hotăram, în urma unei lungi şi complicate dezbateri, ce joc vom juca. La majoritatea jocurilor aveam nevoie de numărători, iar cea cu peştele din Oceanul Pacific nu era cea mai populară. Mai erau şi altele mult mai complexe şi de neînţeles pentru cei neiniţiaţi, cum ar fi (o reproduc din memorie): „O conny-conny, macaroni, mustafa, comega, uci iepe, comestepe, uci-oo, comego!“

Jocurile copilăriei au un limbaj şi o gramatică proprie, din care fac parte clasicele texte „te-am scuipat!“, „urma scapă turma“, „ai spart oalele, ai mîncat sarmalele!“ sau „cine nu e gata îl iau cu lopata!“. Însă nici unul dintre ele, oricît ar fi de amuzant, nu se ridică la înălţimea – plină de semnificaţii – a faimosului „Piua!“. În „Piua!“ consta însăşi magia jocului. Putea să însemne faptul că unul dintre noi a obosit şi că trebuie să ia o pauză. Însă, în acelaşi timp, putea să dea un ritm jocului, prin întreruperi şi reluări (care erau marcate prin „Răspiua!“), să aducă cu sine răsturnări de situaţie sau un răgaz pentru a gîndi noi strategii, sau putea, uneori, să-i pună capăt definitiv, căci „Piua“ era, de fapt, un Exit, o reîntoarcere la realitate, un moment în care conştientizam, de pildă, că începuse să se întunece şi că mamele noastre şi-ar fi dorit să fim în casă, sau că începuse Leka nosht detsa, la bulgari. „Piua“ s-ar traduce astăzi, poate, prin „Are you sure you want to leave this game?“, formula care îţi apare pe ecran atunci cînd dai Esc, cîteodată din greşeală, în mijlocul acţiunii dintr-un joc online. Desigur, nu are acelaşi farmec.    

Recunosc, ideea acestui Dosar a pornit dintr-o nostalgie personală faţă de jocurile copilăriei, pe care nu le mai regăsesc astăzi decît arareori prin spatele blocurilor, „populate“ doar de maşinile de prin parcări sau de vrăbiile citadine. Uneori, am senzaţia că toţi copiii au dispărut sau că au treabă în altă parte. Oare toţi copiii de astăzi sînt la fel de ocupaţi cu extraschool, cursuri de germană sau de pian, meditaţii la mate etc., încît nu mai au timp „să iasă afară“? Sau pur şi simplu nu-i mai interesează jocul în forma lui „primitivă“, care nu conţine quest-uri războinice şi atingerea unui level maxim, avataruri şi armuri performante? La aceste întrebări încearcă să răspundă acest Dosar, care îşi propune, însă, şi să recupereze o parte din jocurile de atunci. De aceea, veţi găsi aici o colecţie de jocuri adunate din memoria colectivă sau din a celor care şi le reamintesc cu duioşie. Dar, de pe altă parte, veţi citi şi părerile unor specialişti în psihologia copilului sau în terapie prin joc. Cam atît… piua!

Ilustraţie realizată de Ion BARBU