Nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock. Motivul? Că nu ştiu nimic. Aş minţi dacă aş spune că m-a influenţat o situaţie, un fapt de viaţă (şi ce fapt!), un eveniment despre care am recepţionat ştirile tîrziu şi într-un fel fracturat, precum loviturile lui Keith Moon în tobe, la sfîrşitul recitalului The Who, cu distorsiuni demne de abilităţile lui Jimi Hendrix, dar cu patima ce-l chinuia pe Joe Cocker cînd îşi scuipa sufletul în piesa „With a Little Help from my Friends”. Nu fac intertextualitate, exprim o stare.

Prezent la Woodstock? Exclus, chiar să fi trăit în America. Îmi închipui că, de-aş fi avut norocul să mă nasc acolo, părinţii m-ar fi „cooptat” la cultivarea legumelor, ocupaţie şi a perechii de fermieri pe tarlaua cărora năvăliseră mucenicii flower power în căutarea a ceva de mîncare. Presupun asta, fiindcă toată copilăria am lucrat într-o grădină de legume, la Cacova, pe malul Neajlovului cel limpede ca Ozana şi lent curgător ca Bahluiul. De cum se usca pămîntul să poată fi cultivat şi pînă după întîia zăpadă, cînd adunam ultimele verze şi sfecle roşii, neuitînd aromaţii morcovi, eram „La Grădină”, paradisul şi Woodstock-ul meu. Poate o să mire asocierea, însă explicaţia frizează banalul: careva dintre cei maturi, parcă Niculina lui Bizdeche, că era mai fudulă, avea un aparat de radio Turist, fabricat în 1962 la Electronica, în Bucureşti. Husa de piele maro îi conferea aspect de „poşetă”, iar femeia îl aducea mereu la muncă şi-l lăsa să cînte cît ţineau bateriile ELBA. La aparatul acela am auzit şi piese de peste ocean, fiindcă „se dădeau” în crăpătura (mult spus deschiderea) culturală băştinaşă de după 1965.

Mă refugiez în amintirile anilor 1969-1970, cînd toate păreau bune şi gustoase, vorba Ninei Cassian, prima poetă cu care am discutat în contradictoriu, căreia, bănuiesc, nu i-ar fi displăcut a se desfăta la Woodstock, mai mult chiar decît cele trei zile de dragoste şi muzică intrate în legendă. S-a răsfăţat el bătrînul (avea 77 de ani) literat maghiar Déry Tibor, în romanul său din 1971, Képzelt riport egy amerikai pop-fesztiválról (Reportaj imaginar de la un festival pop american).  Nu mai reţin numărul, nici nu regăsesc în bibliotecă exemplarul revistei Secolul XX, în care am citit fragmente din acea carte, nici n-am habar dacă întîi a scris romanul, apoi music-hall-ul de suficient succes ca să se joace pe scenele budapestane pînă spre zilele noastre. Lectura, făcută în jurul anului 1980, mi-a deschis orizonturi culturale dincolo de rockul mitizat deja, dacă nu chiar mistificat.

S-a spus, se ştie că, pe lîngă chestiile autentice, „sistemul” a livrat consumarockerilor multe prostii. De unde răspunsul acestora – tonele de gunoi rămase după vreun festival, curăţat anemic de cîţiva conştiincioşi, la spartul chermezei. Deseori, cînd mă gîndesc la Woodstock, îmi revine sub ochi, pe ecranul virtual, peisajul dezolant din finalul filmului celebru, însoţit de întrebarea: dacă omenirea e în stare să-şi bată joc de frumuseţea paradisiacă, oare nu merită să dispară? Toată goana asta dementă după profit şi îndestulare, după facilităţi şi comoditate, nu va secătui planeta şi o va face de nelocuit? Nu e Woodstock-ul simbolul acestui flagel? Să vii cu inima deschisă la întîlnirea cu prietenii, să huzureşti ca-n zilele frumoase de după terminarea examenelor, înainte de primul job, să faci dragoste ca-n romanele bucolice şi să pleci, lăsînd în urmă excrementele unei mentalităţi lipsite de raţiune, dezastrul comportamentului de copil răsfăţat, căruia nu i s-a refuzat niciun moft! Fie-mi scuzată îngrijorarea bătrînească şi obsoletă: mi se năzăreşte că sîntem dincolo de penultima secundă a lumii noastre, iar Woodstock-ul nu-i lipsit de vină în poveste.

A fost o vreme cînd credeam că acolo s-a răsturnat căruţa cu deşteptăciuni şi talente. Cumva prin contagiune, am trăit retroactiv „fericirea obligatorie”. Mitologia din jurul toposului m-a captivat şi pe mine o lungă perioadă. Am scris şi-un text dat dracului de cult, „Despărţirea de Woodstock”, la trecerea sfertului de veac. Nu m-a deranjat îndelunga „mulgere” financiară a evenimentului, investitorii trebuiau să-şi recupereze banii cumva. Am cumpărat cîte ediţii de vinil, CD, DVD şi Blu-ray am reuşit. Îmi place să revăd, mai rar ca-n juneţe, ciné-verité-ul lui Michael Wadleigh, rămas în istoria genului drept punct de reper imposibil de întrecut. Şi dacă e să fac iarăşi pe deşteptul, aş spune că izbînda peliculei vine din surprinderea sentimentului de tinereţe perpetuă pe care ţi-l dă vasta mişcare haotică a mulţimii. Selectarea şi combinarea secvenţelor pare cheia capodoperei. La Woodstock n-au fost doar vedete şi popor flower-power. Au fost şi oameni utili pe la marginea rar băgată în seamă (vezi muncitorul care curăţa WC-urile), şi profitori de naivitatea copiilor care se credeau maturi, şi privitori ca la TV, şi combatanţi ca la război etc. Mulţi anonimi au contribuit să se întrupeze mitul. Cînd auzeam că cineva a fost acolo, iute configuram o explozie de beatitudine şi mister, ca-n revelaţiile mistice. Apoi citeam „mărturia”: omul lucrase pe o macara, o cisternă de apă, la punctul medical sau cine ştie unde. Dar fusese ACOLO. Şi asta îl marcase pe viaţă. Însă n-ar fi înţeles ce s-a întîmplat dacă nu vedea FILMUL. Pentru americani, se ştie, filmul bate viaţa. Şi dacă nu s-a făcut film despre un eveniment, e posibil ca evenimentul nici să nu se fi petrecut. Cît din percepţia asta se datorează magnificului Woodstock Three Days of Peace & Music?

Aş putea continua aşa mult şi bine, aş putea scrie chiar un roman (să o concurez pe Ruxandra Cesereanu). Evident, Woodstock este un fenomen ce transcende localizarea spaţio-temporală precistă, altfel pica de mult în nepomenire. Nu vreau să adaug alte vorbe şi verbe, la fel de utile precum pantofii scîlciaţi pe care încerca să-i încalţe un năpăstuit în urma flagelului.

Provocarea m-a îndemnat să-mi scotocesc amintirile, spre a depista unde mă aflam eu în acele zile de august 1969, cînd abia sărisem de 13 ani şi începeam să înţeleg lumea niţeluş. Precis nu pot determina. Cert este că în vara aceea, poate în iulie, poate chiar în august, duminică, 17, am plecat din prăfuita Cacovă la Găeşti, împreună cu verii mei, Costică şi Nicu Ungureanu, să vedem filmul Beckett, cu Peter O'Toole şi Richard Burton. Scenariul conţine o scenă în care cei doi prieteni se ceartă, iar între ei se ridică un zid invizibil. Dincolo sau dincoace, obstacolul se trece printr-o crimă. De care parte ne aflăm noi, cei de azi? Ce-am ales? Ce sîntem?

Ca să ajungem în micul orăşel, unde funcţiona cinematograful cu ecran lat, traversam lunca Argeşului. Cald fiind, ne-am oprit la scăldat lîngă rîu, într-o groapă de draglină cu apa transparentă, curată. Acolo erau şi nişte studenţi, cred: două fete şi doi băieţi, cam 20 de ani fiecare. Fumau, făceau plajă, ascultau muzică la radio. Nu mă întreba de ce am reţinut piesa: „Summertime Blues” – poate Eddie Cochran, poate Blue Cheer, poate The Who. Veţi fi ghicit că motivul neuitării stă în trupul unei fete de care, ca două gheare de pirat nevolnic, mi s-au agăţat ochii. Avea părul drept şi lung pînă pe la jumătatea spatelui, sîni şi şolduri pietroase, piele maronie, rîs cristalin. La un moment dat, s-a prelins leneşă în apă, unde şi-a lepădat fără jenă bikinii, incitîndu-ne generoasă cu formele-i rotunjite, ce-ar fi ruşinat o sculptură antică elină. A intrat în apa limpede; şi-n memoria mea confuză, de unde n-a ieşit nici azi. Aşa că veţi înţelege de ce nu pot să scriu nimic despre Woodstock.

Dumitru Ungureanu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jertfă & steag, Editura Eikon, 2015.