Nu de puține ori m-am gîndit că feminism nu este o titulatură care să cuprindă în ansamblu revendicările mișcărilor care contestă o structură socială pe care o consideră nedreaptă, numită generic „patriarhat“. Cînd mă gîndesc la acest aspect, îmi tot sună în minte cuvintele unui amic revoltat de necesitatea unei astfel de mișcări, care mă întreba la o discuție informală: „Dar de ce nu există și bărbătism?“ Mi-am dat seama, astfel, că ceea ce pentru mine era extrem de limpede – anume că feminismul, în diversitatea sa, este în esență o mișcare care contestă diferențe considerate nelegitime și transformate în inegalități –, pentru mulți oameni din jurul meu era decodat, de fapt, ca o declarație de război sau chiar ca o mișcare menită să statuteze ierarhii pornind de la însuși faptul că este un termen derivat de la cuvîntul femeie. Mi-am dat seama că, uneori, această decodare este, de fapt, o strategie menită să ducă în derizoriu feminismul și care se fundamentează pe o serie de stereotipuri și prejudecăți, poate cea mai importantă dintre acestea fiind aceea că feminismul este o mișcare a femeilor pentru femei. Voi spune clar acum că feminismul nu este cu siguranță asta. Poate una dintre cele mai clare prezentări ale idealurilor feministe este cea făcută de Bell Hooks, care vorbește despre o lume în care să nu existe dominație, în care femeile și bărbații nu sînt identici, în care nu sînt nici măcar mereu egali, dar în care mutualismul este viziunea și etosul care modelează interacțiunile dintre oameni, o lume în care toți să putem fi cine sîntem, o lume a păcii și a posibilităților (Hooks, 2000). Dar feminism pentru că nu putem omite faptul că  femeile, mai mult decît bărbații, trăiesc în situații de subordonare și sînt mai des victime ale violenței. Patriarhatul reprezintă, așadar, pe drept cuvînt, manifestarea şi instituţionalizarea dominaţiei masculine asupra femeilor şi copiilor în familie, precum şi extinderea acestei dominaţii asupra femeilor în societate, în general.

Ceea ce însă se discută mai puțin legat de mișcarea feministă, dar și de patriarhat ca structură socială, este faptul că acestea eliberează versus dezavantajează și bărbații, chiar dacă, la o primă vedere, pare ușor contraintuitiv. Ca să simplificăm lucrurile, vă propun doar trei argumente care susțin că feminismul este în fapt și o mișcare pentru eliberarea bărbaților.

Puterea. În societățile patriahale puterea este înțeleasă în special ca formă de dominație, de exercitare a violenței fizice și simbolice. Dar de ce am porni de la premisa că a deține o astfel de putere este în mod necesar o situație bună pentru bărbați? De-a lungul timpului am întîlnit bărbați care erau profund stînjeniți de felul în care societatea le cerea să își exercite puterea, adică să fie autoritari, să își impună punctul de vedere, să își domine partenerele. Feminismul aduce în discuție formule  mai empatice  de putere, cum ar fi puterea de a da putere, formule care pot fi, desigur, eliberatoare și pentru bărbați.

Emoție/Rațiune. În relație cu puterea, într-o lume patriarhală, bărbaților le este mai puțin permis să  își exprime emoțiile și mai ales să își asume vulnerabilitatea. Știm prea bine formula clasică de socializare timpurie „plîngi ca o fetiță“ (îmi vin acum în minte faimoasele versuri ale celor de la Holograf – „Și băieții plîng cîteodată / Cînd nu îi vede nimenea“). Feminismul revendică inclusiv dreptul bărbaților de a avea emoții, de a fi vulnerabili, de a fi sprijiniți în situațiile de vulnerabilitate.

Cap de familie. În patriarhat, bărbații sînt capul familiei, ceea ce presupune că mai mult ei decît femeile trebuie să aducă bani în casă. Este, de asemenea, mai acceptabil pentru o femeie să fie casnică, decît pentru un bărbat. În acest sens, una din explicațiile oferite faptului că femeile trăiesc în medie cu șapte ani mai mult decît bărbații ține și de asumarea acestui rol, alături de faptul că bărbații lucrează de obicei în condiții mai grele, dar și de faptul că se îngrijesc mai puțin (ei sînt puternici). Tot bărbații sînt mai mult privați de aspecte din viața de familie, de creșterea și îngrijirea copiilor. Nu de mult, într-un focus-grup realizat cu părinții, tații se plîngeau în mod special de lipsa timpului petrecut cu copiii. Capacitarea economică, reconcilierea dintre viața de familie și carieră asumă parteneriat și în împărțirea responsabilităților atașate în special bărbaților.

Pe scurt: patriarhatul nu le așază doar pe femei în cutiuța roz, ci și pe bărbați în cutiuța albastră și le trasează sarcini, printre care una foarte importantă este aceea de a-și demonstra și performa permanent „masculinitatea“. Feminismul i-a făcut pe bărbați să se raporteze critic la conceptul de masculinitate, să îl deconstruiască într-un proces în care, alături de femei, să poată fi ceea ce fiecare dintre ei își dorește să fie. „Cred că dacă bărbații ar ști mai multe despre feminism nu s-ar mai teme de acesta, pentru că vor găsi în mișcarea feministă speranța propriei eliberări din strînsura patriarhatului“ (Bell Hooks).

 Diana Elena Neaga este activistă feministă, lector univ. dr. la Universitatea „Nicolae Titulescu“.