Diplomă de masochist

Antoaneta RALIAN
Publicat în Dilema Veche nr. 345 din 23 - 29 septembrie 2010
Diplomă de masochist jpeg

Rîndurile de mai jos reprezintă impresii şi opinii de spectator, de amator sau, mai curînd, de avid consumator de teatru, lipsit de orice veleitate de critic dramatic. Conţin, deci, inerenta doză de subiectivism, de amintiri aburite, de memorie bruiată de trecerea anilor. De altfel, ca să mă menţin tot în sfera preambulului, încă nu m-am hotărît dacă trebuie să mă simt flatată sau frustrată de faptul că, de cîte ori e vorba de o anchetă sau un reportaj privitor la aspecte antediluviene, se apelează şi la memoria mea octogenară, şchiopătîndă. Aştept întrebări despre apariţia primei roţi în Bucureşti sau a primei scîntei de amnar care a declanşat un foc. 

Întîmplător, zona artei dramatice mi-a fost familiară şi în comunism, şi înainte, şi după. În timpul studenţiei, duminicile mele aveau un tipar invariabil: dimineaţa – concert la Ateneu, între 3 şi 5 – cinema, seara – teatru. După terminarea facultăţii, am fost angajată la Ministerul Culturii – Direcţia Generală a Editurilor. Muncă anostă, salariu anemic, dar un imens avantaj: o dată pe săptămînă – bilete de teatru gratuite acordate de Direcţia Teatrelor, aflată cu un etaj mai jos. Colegii mei erau mai selectivi, mai precauţi în alegerea pieselor la care cereau bilete, eu, însă, ţineam să văd întreg repertoriul – din curiozitate, din nevoia de a absorbi tot ce înseamnă scenă, decor, interpretare, tot ce-mi oferea o fereastră spre altceva. Înghiţeam, fără discriminare, încît colegii de birou, regretatul italianist Florin Chiriţescu şi talentatul maghiarist Constantin Olaru (olar prefăcut acum şi el în oale şi ulcele) mi-au înmînat o diplomă scrisă pe un formular oficial pentru „masochismul participării la toate producţiile teatrale“. 

Gustam clipele de suspensie pînă se înălţa cortina, momentul de mister cînd se sting luminile în sală, sunetul de gong care îmi dădea fiorul primelor măsuri din Simfonia a V-a, apoi deschiderea luminoasă a scenei spre un fragment de viaţă paralelă. De foarte multe ori, fragmentul de viaţă paralelă era la fel de plicticos, de cenuşiu, de găunos ca şi viaţa reală, din fotoliul căreia îl urmăream. Am făcut o baie profundă de realism socialist românesc şi sovietic, de texte lozincarde, de dialoguri dogmatice, de maniheism obtuz, secretari de partid – chintesenţa tuturor virtuţilor – vs personaje negative, subversive şi duşmănoase. 

Dar... Dar chiar şi piesele cele mai everachiste, chiar şi satirele cu haz tezist marca Baranga, chiar şi dramele socialiste apoşite erau purificate, sublimate – aş spune –, transcendate de interpretările unor actori extraordinari. Eu nu fac parte din liga suspinătorilor cu eticheta „pe vremea mea...“. Ştiu şi susţin că azi avem actori şi regizori admirabili. Însă, „pe vremea mea“ exista, parcă, o strălucire, o măiestrie, o dedicare absolută, un devotament organic faţă de artă, o comunicare, o empatie între actor şi spectator care, pe parcursul procesului istoric de renovare a publicului, au împrumutat forme diferite. De pildă, pe atunci, Caragiale era parcă mult mai Caragiale decît, paradoxal, în zilele atît de caragialeşti de acum. Nimeni nu mai poate fi un Rică Venturiano atît de vibrant ca Radu Beligan, un Trahanache ca Giugaru, un Pristanda ca Marcel Anghelescu, un Conu Leonida ca Birlic. Sau o Coana Joiţica de talia superbei Elvira Godeanu. Aşa cum irepetabilă rămîne Opera de trei parale în interpretarea lui Toma Caragiu. Se juca mult Brecht, în zilele acelea, ceea ce pigmenta oarecum repertoriul. Incredibil, dar am văzut-o în Brecht pe Stela Popescu, pe la începuturile carierei ei. 

Şi apoi, în teatru plutea vraja „Marilor Frumoşi“: George Vraca, cu inflexiunile lui vocale adînci, senzuale; Geo Barton, sex-simbol înainte de a se fi inventat noţiunea; Mihai Popescu, cu zîmbetul lui melancolic, contopit, în percepţia mea, cu Bălcescu al lui Camil Petrescu. Poeticul, pateticul, diafanul Emil Botta, inegalabil în Năpasta. Şi pandantul lor feminin – les belles de nuit –, Tanţi Cocea, de o feminitate tulburătoare, rafinata, rasata Dina Cocea – ambele aureolate de paternitatea lui N.D. Cocea –, temperamentala Carmen Stănescu, suava, sensibila Valeria Seciu, aspra, dar desăvîrşita Olga Tudorache. Pe de altă parte, monştrii sacri care îţi tăiau respiraţia: eu l-am mai apucat pe Ion Manolescu într-un Hamlet cutremurător (de altfel, am parcurs toată filiera hamletiană: Manolescu, Vraca, Pintea, Iureş, Caramitru, plus Lawrence Olivier); Gheorghe Storin în Lear, clonat mult mai tîrziu de Victor Rebengiuc; Lucia Sturdza Bulandra (am asistat, în sală, la un mic incident care a făcut vîlvă: în Profesiunea doamnei Warren, la un moment dat, doamnei Bulandra i-a alunecat proteza dentară; s-a întors demnă cu spatele la public şi, după un moment, şi-a reluat jocul cu mult aplomb); Aura Buzescu, statuară în Vizita bătrînei doamne. 

Existau spectacole indisolubil legate de, identificate cu personajul principal: Nepotul lui Rameau cu Dinică, Sfînta Ioana cu Clody Bertola, Tartuffe cu Finteşteanu, Oameni şi şoareci cu Florin Piersic (mai subtil decît toţi Mărgelaţii lui Barbu la un loc). 

Şi, într-o bună zi, zidul de beton al realismului, mai mult sau mai puţin socialist, a fost străpuns de o ferestruică de teatru absurd: tentativa tîrzie de recuperare a lui Eugen Ionescu – Rinocerii şi Regele moare. O colosală, de neuitat, rinocerizare scenică a lui Beligan şi a lui Ion Lucian. Pentru mine, întîlnirea cu teatrul absurd a fost un fel de şoc electric. Aşa cum, din momentul în care am văzut un balet al lui Maurice Béjart, nu m-au mai atras graţiozităţile şi unduirile de lebădă ale baletului clasic, iar coliziunea cu Eugen Ionescu mi-a stîrnit un insaţiabil apetit pentru teatrul modern. 

În anii aceia, profană cum eram, nu sesizam rolul şi importanţa regizorilor (aşa cum, ca să pledez pro domo, mulţi cititori de literatură străină ignoră numele traducătorilor). Desigur, ştiam bine de Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Esrig, Sică Alexandrescu, dar nu asociam producţia dramatică cu regizorul, ci doar cu actorii. A fost necesar să citesc multe cronici ale criticilor, în vogă pe atunci – rigurosul Valentin Silvestru, caustica Margareta Bărbuţă, tandra Ileana Berlogea –, pînă să înţeleg ponderea efortului regizoral. 

Da, în anii aceia urîţi, de frig, foame, cozi şi spaime, teatrul românesc –, prin actorii şi regizorii săi –, a însemnat pentru mine poarta deschisă spre o virtuală evadare şi un exerciţiu de admiraţie. 

Antoaneta Ralian este traducătoare.

Foto: Scenă din spectacolul Titanic vals de Tudor Mușatescu.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.