Cînd oamenii din jurul meu încep să spere, mă trec fiori reci. E semn că urmează vremuri indolente şi iraţionale. Preşedintele speră că veniturile. Premierul speră că legea impozitării pensiilor. Selecţionerul Naţionalei de fotbal speră că următorul meci. Drumarii speră că autostrada. Meşterii speră că faianţa. De la Speranţa pentru toată lumea, fără număr, fără număr.

E ca şi cum aş spune eu că sper să termin acest articol. Închid televizorul, mă aşez la calculator şi nu mă ridic pînă nu-i gata. Hop! I-am desfăcut speranţei contractul de muncă. Treaba asta cu speratul e o mare ipocrizie. Îi pasezi destinului munca pe care trebuia s-o faci tu. Teleportezi nişte sarcini pămînteşti într-un tărîm ezoteric, tangent cu Divinitatea. „Sper“ e un fel de „Doamne-ajută“ al ateilor.

Înţeleg să spunem „cred“. Măcar ne asumăm răspunderea pentru ceea ce grăim. Am stat, ne-am gîndit, şi din conjugarea informaţiilor cu raţiunea, a rezultat un crez. Cred că o să ieşim din criză. Cred că o să cîştigăm meciul. Cred în Dumnezeu. De cîte ori ai auzit pe cineva că „speră în Dumnezeu“? Adică da, ar fi o treabă să existe şi să fie atotputernic şi milostiv, dar nu sînt convins că e aşa şi, oricum, nu vreau să arătaţi spre mine dacă nu există.

Camelia Potec, cînd a luat aur la Olimpiada de la Atena, o fi sperat să cîştige? Mă îndoiesc că stătea nopţile pe marginea bazinului nutrind nădejdea că apa de pe culoarul 1 va fi mai puţin densă la ora concursului. Mă îndoiesc că dădea în bobi şi în babe. Cred că a cîştigat aurul pentru că a fost mai bună decît celelalte şapte finaliste. A muncit mai mult. A fost mai inteligentă. A avut mai multă forţă în braţe. A fost mai tehnică.

Sau ialomiţeanul acela – pe care-l dau mereu exemplu – Robertin Adrian Dinu, care a dat în judecată Poliţia Rutieră pentru o simplă amendă de radar. O fi sperat să cîştige procesul şi să scoată în afara legii o întreagă generaţie de radare pline de hibe? Mă îndoiesc. Cred că dl Dinu a ştiut că are dreptate, a crezut în instituţia justiţiei şi, mai presus de orice, s-a înhămat la un demers pe care mulţi dintre noi îl consideră lipsit de orice sorţi de izbîndă. „N-are, dom’le, nici o şansă.“ – ar fi zis Nea Costică. Acelaşi Nea Costică care joacă săptămînal la 6 din 49. Să ştii, să crezi şi să faci. Nu să declari speranţe, ci să le întrupezi. Cînd toţi sîntem în genunchi, primul care se ridică devine speranţă. Ia uite, ăsta a putut, pot şi eu. Ia să mă ridic şi eu. De fapt, nu despre speranţă vorbim aici, ci despre puterea exemplului. Pe care ori alegi să-l urmezi, ori convieţuieşti în continuare cu această nevastă grasă, leneşă şi proastă, pe nume Speranţa.

Dacă ne-am folosi creierul, o, dacă ne-am folosi creierul, cîtă energie şi cît timp am salva! Cîte absurdităţi, cîte prostii, cîte utopii s-ar şterge de pe playlist-ul speranţei! (Apropo, aţi remarcat că toate distopiile se împlinesc?) Cîte zile din viaţă n-am mai petrece nădăjduind că cineva o să facă ceva, că ceva se va întîmpla cumva, că undeva există cineva şi tot aşa.

De fapt, existăm noi, aici şi acum, asta e cert. Şansele ca ceva să se întîmple sînt măsurabile şi alterabile prin acţiunea noastră. Dacă alergăm mai repede, şansele de a cîştiga cursa cresc. Dacă instrumentăm bine un caz, şansele ca justiţia să fie oarbă sînt mai mari. Ce rost are speranţa în povestea asta? Sperăm că adversarul va juca prost, mai prost ca noi, asta e speranţa. E o formă de a recunoaşte că sîntem impotenţi şi leneşi.

Flegma asta de un gri stresat e mediul ideal pentru apariţia de eroiaşi. Unul care, măcar pentru o clipă, reuşeşte să nu mai spere, ci să facă ce-şi doreşte, devine exemplu de urmat pentru o subturmă (nu vă iluzionaţi, nu-l urmează nimeni, e doar o clasificare). Unul care n-a făcut nimic notabil în viaţă devine eroiaş şi lideruţ pentru că şi-a mutat indolenţa într-o ţară tropicală. Dă interviuri, apare la TV, e invitat să-şi dea cu părerea. A publicat şi în Dilema.

Brăduţ Florescu este jurnalist de călătorii, proprietar al site-urilor www.amazingrace.ro şi www.tedoo.ro.

Fotografii realizate de Brăduț Florescu.