Germanii, autorii unora dintre realizările majore ale Europei, dar şi ai rătăcirilor ei cele mai crunte, n-au uitat cele două conflagraţii pe care le-au declanşat chiar ei. Nu li s-a şters din memorie nici măcar aceea iscată de orgoliul kaiserului, în urma atentatului din Sarajevo, cînd, în nemăsurata lui ambiţie, riscase confruntarea cu Rusia şi cu Franţa, incendiind ţara, continentul, lumea. Împuşcarea prinţului moştenitor al Austriei avea să se soldeze cu moartea a 40 de milioane de oameni, cu dispariţia unor imperii, cu instalarea bolşevismului în Rusia, dar şi cu apariţia legendelor care au dus la prăbuşirea democraţiei de la Weimar şi la edificarea celui de-al treilea Reich. Hitler, Holocaustul şi Războiul sînt, de altfel, atît de adînc întipărite în memoria Republicii Federale, încît nu trece zi fără ca undeva, în vreun oraş, să nu se amintească de cea mai sumbră pagină a istoriei continentale.

A vorbi serios, azi, despre Germania şi liderii ei înseamnă, prin urmare, înainte de orice, a ţine seama de ceea ce nemţii nu pot uita nici dacă ar vrea. Dar şi a ţine cont de ceea ce s-a creat din determinantele istorice ale Germaniei. Angela Merkel este, în măsură mai mare decît s-ar putea crede, produsul lor. A pune, aşadar, în legătură cu ea, întrebări anistorice înseamnă a rata aspecte esenţiale ale personalităţii ei. Nici măcar întrebări banale despre cancelar n-ar trebui să facă abstracţie de ceea ce – spre a-l parafraza pe poet – se află în „Uvedenrode“, „peste mode şi timp, în Olimp“.

Credem adesea că doar „cultura uneşte, în timp ce politicul dezbină“, cum citeam nu de mult în presa românească. Ne mai închipuim că în „mediocraţiile“ contemporane, în care domnesc mai puţin guvernele şi democraţia, cît o mass-media gregară, laolaltă cu cele mai abjecte forme de presă, ar fi imposibil să mai ajungi la cîrma unui stat şi să te menţii mult timp fără multă charismă. Angela Merkel demonstrează cîtă eroare zace în ambele clişee. Ştim, datorită ei, că se mai ascunde mult mister în natura puterii şi că avem prea puţin habar despre modul în care, în complexa lume contemporană, poate fi condus eficient un stat important şi de succes ca Germania. Pe de altă parte, a o studia intens pe şefa  executivului de la Berlin nu înseamnă defel că se vor descoperi automat secretele invulnerabilităţii ei.  

Merkel nu e prima femeie de stat fascinantă. S-a scris enorm şi despre „doamna de fier“. Maggy Thatcher a suscitat admiraţie, între altele, pentru că a reuşit să extragă Marea Britanie relativ rapid şi durabil dintr-o criză pe cale de a se eterniza. Şi-a salvat ţara prin aplicarea unei reţete complexe, constînd, pe de o parte, din transpunerea unui set riguros de reforme şi măsuri economice de piaţă, precum şi, pe de alta, dintr-un stil de conducere întemeiat pe convingeri şi consecvenţă morale inebranlabile.  

Provenind şi ea din zona conservatoare, Merkel s-a dovedit nu mai puţin influentă în lume şi nu mai puţin impresionantă. Spre deosebire de Thatcher, cancelara nu şi-a scos ţara din criză, dar a ştiut să profite plenar de pe urma reformelor de piaţă introduse de predecesorul ei social-democrat. „Doamna de plastilină“ – ar putea s-o numească adversarii ei, cu trimitere la inegalabila ei maleabilitate şi capacitate de a învinge orice greutăţi şi de a-şi înlătura din cale orice obstacol ori adversar, printr-un zîmbet graţios şi o legiune de hatîruri şi favoruri făcute stîngii spectrului politic.  

Concesiile ei au ajuns să fie atît de numeroase, încît la ultimul scrutin legislativ, stînga germană şi-a văzut mare parte din electorat trecut cu arme şi bagaje în tabăra dreptei.  

„Doamna de argint“ – i-aş zice eu, cu trimitere la proprietăţile unui metal care nu e doar maleabil şi ductil, ci deţine şi o amplă putere de reflectare a luminii şi a radiaţiei.

Mutti (mămica) – o numesc mulţi germani. În opinia lor, mama naţiunii, deşi înjurată înflăcărat la marginile continentului, din cauza obsesivelor programe de austeritate impuse de Berlin, ar face bine ce face. Merkel – se afirmă – apără eficient moneda europeană pentru care Germania a renunţat la marcă, bunul ei postbelic cel mai de preţ. „Merkel ne protejează cum trebuie“ – mai spun destui dintre compatrioţii ei – „ne pune la adăpost“ nu doar metalul preţios rîvnit de greci şi de alte neamuri cam prea petrecăreţe şi prea cheltuitoare, ci şi interesele de ţară prea îndelung silită să plătească oalele sparte de alţii.  

Deloc de mirare că, încă din ianuarie curent, deci mult înainte de ultimul scrutin, Angela Merkel trecea deja drept cel mai popular om politic al germanilor. Electoratul apreciază în continuare ceea ce se afirmă a fi precauţia, moderaţia şi pragmatismul ei. Între 70 şi 80%  dintre alegători îi consideră politica deopotrivă echilibrată şi înţeleaptă. Majoritatea i-a acceptat opinia potrivit căreia Germaniei îi merge, cu ea la timonă, din ce în ce mai bine, recuzînd catastrofismul opoziţiei de stînga. Nici varii cărţi şi articole menite, în campania electorală, să zdruncine această convingere şi să anihileze măcar parţial impresia bună a germanilor despre Merkel n-au reuşit să le destrame. Aşa se explică fulminantul ei triumf electoral, graţie căruia, într-o ţară ca Germania, neguvernabilă, de regulă, decît prin coaliţii, Merkel şi Uniunea ei creştin-democrată s-au aflat în buza istoricei victorii a cuceririi puterii integrale.   

Născută şi crescută sub ruşi, în estul comunizat al Germaniei, Angela Dorothea, fiica unui teolog protestant cu ascendenţă poloneză, o specialistă în fizică chimică şi statistică, îşi datorează ascensiunea politică propriei inteligenţe, precum şi, în bună măsură, lui Helmuth Kohl şi demolării Zidului berlinez. 

Sătulă de tutela comunistă şi dotată, în egală măsură, cu pofta libertăţii şi cu instinctul puterii, tînăra utecistă, ajunsă om politic creştin-democrat, s-a lansat rapid. A cucerit un mandat în Bundestag, în 1990, pentru ca apoi să-şi confirme succesiv reintrările în parlament, prin redutabile victorii directe, repurtate în circumscripţia ei electorală.  

De primul ei soţ, al cărui nume îl poartă în continuare, avea să divorţeze rapid. De mentorul ei, Helmut Kohl, avea să se despartă mai greu. L-a părăsit abia în faza în care cancelarul reunificării avea să alunece într-un irepresibil declin. Merkel avea chiar să-i dea, politic, lovitura de graţie.

Anterior, liderul CDU se împotmolise într-o afacere de finanţare ilegală a partidului şi considerase că respectarea cuvîntului său de onoare, prin care se obligase să nu-i divulge pe sponsorii Uniunii, e mai importantă decît legea. Ulterior, Merkel avea să-şi consolideze poziţia, eliminînd rînd pe rînd, din poziţii fruntaşe, diverşi baroni influenţi ai partidului. N-a dus lipsă de adversari redutabili. Mai toţi rivalii şi duşmanii au subestimat-o. Mai toţi au crezut că lipsa charismei va sfîrşi prin a-i veni de hac. Cu toţii s-au înşelat amarnic.  

„Fata lui Kohl“ – cum i se spusese după 1989 – a intrat în guvernul din 1991, fiind plasată în fruntea Ministerului Tineretului şi al Femeii. Ulterior, avea să preia portofoliul Mediului, pentru ca din anul 2000 să ajungă şefa CDU, iar de la mijlocul anilor 2000 – şefa executivului Republicii Federale.

Criticile împotriva politicii ei economice, ecologice şi chiar a diplomaţiei girate de Merkel s-au ţinut de-atunci lanţ. I s-a reproşat că şi-ar înşela electoratul, că şi-ar viola principiile conservatoare. Apoi – acuză grea din unghiul unui electorat cu îndelungi tradiţii şi propensiuni socialist-colectiviste – i s-a imputat prezumtivul neoliberalism light, deşi a acceptat măsuri net anticapitaliste, precum introducerea taxei Tobin, a impozitului pe tranzacţii financiare. S-a văzut acuzată că i-ar fi scăpat de sub control Serviciile secrete interne, în criza declanşată de asasinatele teroriste comise asupra unor imigranţi de un grup de extremă dreaptă – NSU. Că ar fi insensibilă la ecologie. Că ar căuta cu lumînarea succesul economic, slujind politica marilor concerne energetice. Or, după şocul provocat germanilor de accidentul nuclear de la Fukushima, cancelara se grăbise să le facă pe plac concetăţenilor ei şi să arunce peste bord propriile promisiuni electorale, renunţînd la făgăduita prelungire a vieţii reactoarelor atomice germane. În fine, o parte a elitei a condamnat, în repetate rînduri, ataşamentul ei definitiv şi imuabil faţă de securitatea statului evreu, al cărui drept la existenţă – după cum a afirmat ea într-o alocuţiune rostită în Knesset, la Ierusalim – constituie o parte „a raţiunii de stat a Germaniei“.  

Fapt remarcabil, în acest domeniu esenţial, ca şi în cel al necesităţii combaterii antisemitismului şi extremismului de orice fel, cancelarul nu s-a mai arătat dispus la vreo concesie. Instinctul libertăţii şi conştiinţa istorică au pus-o la adăpost pe Merkel de varii derapaje. A rezistat, de pildă, magna cum laudae, ispitei de a recurge, precum predecesorul ei la cancelariat, Gerhard Schröder, la jalnicul instrument al antiamericanismului ca trambulină electorală. 

Că, în pofida şirului virtual interminabil de critici şi învinuiri cu care se confruntă, Merkel continuă să fie, pentru nemţi, între politicieni, „cea mai iubită dintre pămînteni“ ţine probabil de straturile adînci ale psihismului german. În mod curios, simpatia ieşită din comun pe care o suscită se datorează tocmai modului ei simplu şi nepretenţios de a fi, aerului ei de pastoriţă protestantă, apetenţei pentru compromis, absenţei oricărei urme de charismă. La ea, toate acestea sînt combinate cu o existenţă din care lipsesc atributele convenţionale ale succesului, copiii şi marile averi. Ca atare, i-a sporit constant credibilitatea, tot mai mulţi considerînd că Merkel şi-a consacrat viaţa, fără vreo rezervă, naţiei şi-şi exercită puterea ca un bun cioban, în strictul interes al turmei păstorite.

E foarte posibil ca o parte dintre opţiunile ei politice şi economice să fie totuşi discutabile. Pe unele le-au criticat observatori lucizi, deloc impresionaţi de rombul pe care-l formează, adesea, mîinile Angelei Merkel. 

În spasmele globalizării, calmul raţional al acestui om de ştiinţă devenit politician aminteşte oarecum de alt mare cancelar creştin-democrat şi de caracterul benefic al fermităţii convingerilor democratice şi prooccidentale ale unui Konrad Adenauer. Cel care, preluînd timona Germaniei după cel mai amplu cataclism istoric, a reuşit, în cîţiva ani, turul de forţă de a-şi extrage ţara din coşmarul nazist şi de-a o readuce în familia naţiunilor civilizate. Încît, realizînd caracterul geometric al gîndirii succesoarei sale, îţi vine, poate, să îngîni după Ion Barbu: „Ceas în cristalin, lîngă fecioara Geraldine… sub timp / sub mode / în Uvedenrode…“  

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.