Două modele radical diferite

Publicat în Dilema Veche nr. 499 din 5-11 septembrie 2013
Două modele radical diferite jpeg

Să abordezi „piaţa culturală“ din Europa şi SUA în termeni comparativi poate părea, la prima vedere, o alăturare naivă de tipul mere şi pere. Sînt atît de diferite că nici nu ştii cu ce să începi. Orice specialist în administraţie culturală va aşeza cele două spaţii la antipozi, încercînd să le explice voit simplificat prin dihotomiile: public – privat, subvenţii – sponsorizări, Ministere ale Culturii – National Endowment for the Arts, politică culturală naţională – piaţă liberă, cultura ca serviciu public – cultura ca industrie etc. Pe scurt: în Statele Unite, cultura, în cea mai mare măsură, este produsă şi finanţată de entităţi private, în timp ce în Europa producţia şi distribuţia operei de artă sînt infuzate puternic cu bani publici. Aşadar, miza negocierii „excepţiei culturale“ constă tocmai în atacarea acestei diferenţe majore: reconsiderarea rolului statului în viaţa culturală şi determinarea retragerii sale pe teritoriul Europei – ca subvenţii şi ca reglementări protecţioniste de tipul cotelor de difuzare: statul să lase cultura în pace!

Politică culturală explicită vs politică culturală implicită

Peisajul cultural şi mecanismele de finanţare ale artelor, aşa cum le cunoaştem astăzi, îşi au originea după al Doilea Război Mondial, cînd politica culturală s-a născut în Europa (francezii susţin că ei au inventat-o): în 1946, s-a înfiinţat Arts Council în Marea Britanie; în 1959, André Malraux devine primul ministru francez al Culturii; alte state se inspiră şi ele din aceste modele şi încep, mai ales după 1960, să detaşeze cultura de educaţie, prin departamente speciale ş.a.m.d. Politica culturală, cu înţelesul de implicare directă a statului prin administraţie dedicată şi fonduri publice direct alocate, devine exponentul statelor europene.

Ce fac Statele Unite în acest timp, în care statul bunăstării european, respectiv cel socialist, îşi asumă rolul de patron al artelor şi flutură steagul salvator al politicilor culturale explicite? Creează şi ei diverse structuri publice, cum ar fi agenţiile pentru arte – în 1960, Rockefeller înfiinţează la New York primul Consiliu al Artelor; în 1965, ia naştere National Endowment for the Arts; iar, de la mijlocul anilor ’70, se răspîndeşte o reţea de consilii la nivel de state federale. Diferenţa majoră rezidă în faptul că SUA avea deja puse bazele liberalismului în arte prin implicare individuală: în 1917-1918, a fost prima ţară care a introdus deduceri de taxe pentru donaţii către muzee şi organizaţii culturale nonprofit, menţinînd acest tip indirect de susţinere pînă astăzi. De aceea, invitată de UNESCO să descrie politica culturală, America a declarat, în 1969, că nu are o poziţie oficială în acest sens. Iar aici intervine o altă nuanţă importantă – cea dintre politica culturală explicită şi politica culturală implicită, adică măsurile adoptate în alte sectoare, care influenţează, asumat sau accidental, producţia şi consumul cultural (Jeremy Ahearne). America a optat ca, în loc să direcţioneze fonduri publice artelor, să creeze mecanismele prin care acestea să genereze o dinamică proprie. Şi are acest exerciţiu de peste 100 de ani (spre deosebire de Europa, unde cel mult Marea Britanie se apropie de modelul liberal). Mai mult, neavînd un Minister al Culturii, SUA au plasat problematica culturii sub politica externă de stat, în special sub presiunea Războiului Rece, investind masiv în crearea unei industrii naţionale şi în exportul de produse culturale, ca sursă de „putere soft“ (Joseph Nye).

Filmul ca artă vs filmul ca industrie

Pentru că excepţia culturală vizează în principal cinematografia şi audiovizualul, e important de înţeles că implicarea guvernului în susţinerea filmului s-a făcut din raţiuni complet diferite, care iarăşi despart fundamental cele două spaţii. În Europa, filmul este şi a fost asociat întotdeauna cu arta şi cultura, deci obligatoriu finanţat de stat. Finalitatea a găsit resurse în valori intrinseci, iar popularizarea peliculelor a stat pe principii umaniste. Cultura a devenit serviciu public, iar statul a decis să se implice în susţinerea financiară a sectorului, din diferite considerente: reconstrucţia de după război, importanţă economică, misiune civilizatoare, corectarea pieţei, prestigiu naţional etc. (Oliver Bennett). În opoziţie, în spaţiul american filmul a fost tratat ca industrie, iar criteriul finanţării a fost, cu preponderenţă, cel economic. Chiar şi cînd SUA au susţinut masiv industria filmului, salvînd compania Disney de la faliment, sau toate celelalte arte, pe durata politicii New Deal, au făcut-o tot din considerente comerciale, iar sprijinul a venit prin Departamentul de Comerţ (Michael Kammen). Arta de dragul artei nu a rezonat cu visul american. În plus, era nepotrivit pentru spiritul american ca administraţia publică să decidă ce este artă şi ce nu, cine merită şi cine nu – să fie subvenţionat. Capitalul cultural apreciat în tradiţia europeană a contrastat puternic cu cel comercial infiltrat în industria hollywoodiană (Divina Frau Meigs).

Piaţă culturală unitară vs piaţă culturală fragmentată

Prima lecţie de management cultural este aceea că, în domeniul artistic, oferta determină cererea. Cu alte cuvinte, oamenii vor consuma ceea ce artistul creează şi ceea ce devine disponibil ca acces. Din acest punct de vedere, pieţele culturale nu sînt compatibile, nu numai între SUA şi Europa, ci şi în interiorul Europei, unde există diferenţe semnificative între Franţa şi Marea Britanie – polii de putere în modele de administraţie culturală sau între Vestul occidental şi Estul ex-comunist. Cel mai pregnant element care diferenţiază pieţele este limba, neputînd ignora fragmentarea lingvistică europeană, în comparaţie cu supremaţia limbii engleze. Apoi se pot lua în calcul infrastructura, particularităţile culturale ale fiecărei ţări europene, mecanismele de producţie şi distribuţie de care aminteam ş.a.m.d. Diversitatea culturală promovată în Europa se traduce şi printr-o varietate extraordinară de practici la nivelul fiecărui stat. Nu degeaba a întrebat ironic Henry Kissinger „pe cine sun cînd vreau să vorbesc cu Europa?“ Cît despre piaţa liberă americană – cam cîtă cerere „explicită“ credeţi că există pentru filmul european, în condiţiile în care SUA importă mai puţin de 1% din producţia cinematografică străină (Divina Frau-Meigs)?

Acum, întrebarea care se pune este următoarea: în ce măsură producţia şi distribuţia de film şi media din Europa, care au funcţionat întotdeauna sub îmbrăţişarea protectoare a statului, pot concura în mod real cu un mecanism liberal de tip american (să nu uităm că în America exportul cinematografic secundează exportul de armament)? Pentru că este clar că cererea per se nu va regla acest aspect. În plus, atît Europa, cît şi America traversează o serie de transformări ale obiceiurilor de consum, dinspre sala de cinema spre mediul online, pe care guvernul american deja a anticipat-o, investind masiv în tehnologie şi digitalizare. Retorica europeană, în schimb, care a construit un întreg eşafodaj în ultimii 70 de ani, este copleşită de criza economică şi schimbările culturii de masă. Devine evident că politica culturală europeană are nevoie de o nouă infuzie vizionară şi intelectuală, susţinută de un puternic suport politic (Oliver Bennett), şi că va concura cu un colos redutabil.

Ioana Tamaş este dr. în teatru, titlu obţinut în 2013 cu o lucrare despre politicile culturale în teatrul din spaţiul central şi est-european; cofondatoare a asociaţiei MetruCub – resurse pentru cultură.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.