La început, călătorim haotic. Vrem să vedem tot, să simțim tot, să evadăm din propriile noastre vieți în necunoscutul drumului – dar către ce? Și, mai important, cu ce scop?

Aveam 18 ani cînd am ieșit pentru prima oară din țară. Eram într-o mașină cu patru prieteni și ne îndreptam vertiginos spre Germania și niște mașini la mîna a doua. Se șofa cu rîndul și se mînca pe genunchi sau la benzinărie. Nu-mi amintesc mare lucru despre excursia în sine – doar că, după ce am trecut de Arad, mă simțeam așa cum probabil s-a simțit Columb în timp ce naviga și se tot aștepta ca, la un moment dat, să se termine oceanul și să cadă în gol de pe marginea Pămîntului plat, în neant și în infinit. Aveam impresia că după ce o să trecem granița o să văd ceva absolut extraordinar, o lume despre care toată lumea îmi spusese că nu-i ca a noastră.

Cu aceeași uimire am întîmpinat, doar două luni mai tîrziu, coastele abrupte din Halkidiki, sălbăticia și apele tulburător de albastre ale Sithoniei. Priveam fiecare plajă, fiecare piatră și fiecare capră care traversa drumul, ca un copil care îl vede pe Moș Crăciun pe geam, după ce toți copiii de la școală i-au spus că nu există, cu stupoare și cu un soi de sfîrșeală și disperare tăcută. Că nici măcar n-ar trebui să fiu acolo, că privesc lumea asta minunată cu ape albastre și apusuri în mare prin gau­ra cheii unei uși de care n-ar fi trebuit să trec niciodată. Iar cînd am văzut pentru prima oară cum e să te dai pe schiuri, într-o mică stațiune austriacă, și cînd am înțeles cum se simte explozia de adrenalină de pe o pîrtie neagră, care îți trimite creierul de ființă rațională sub pat, tremurînd îngrozit, în timp ce creierul reptilian rămîne la butoane, beat de fericire și haotic, chiuind în timp ce cobori mai repede, și mai repede, și mai repede, pînă cînd nu mai ești decît un punct negru între multe puncte negre, nu mai ești om, cu frici și gînduri și obsesii, cu vocile tuturor oamenilor importanți din viața ta urlîndu-ți în ureche, noaptea la 3, liste de lucruri pe care le așteaptă de la tine, să fii responsabil, să muncești, să trăiești din nou și din nou ca un martir această Zi a Cîrtiței care e viața de adult, altfel nu meriți să porți numele ăsta – atunci am bănuit că drumul s-ar putea să fie nu doar ceva care te primește din cînd în cînd în vizită. S-ar putea să fie o parte din mine.

Mulți ani după acea primă zi cînd am trecut, aproape fără să respir, granița de la Nădlac, am consumat toate drumurile prin Europa cu lăcomia unui om înspăimîntat că la un moment dat n-o să mai aibă ce mînca. Fiecare excursie era ca ultima, harta se umplea de x-uri, am tăiat Europa dintr-un capăt în altul cu cortul și mașina, de nenumărate ori, o zi-două acolo, o zi-două dincolo, poate-poate o să apuc să văd tot înainte ca nemaipomenitul ăsta șir de întîmplări norocoase care mă tot proiectau pe drum dintr-o parte în alta a continentului să se termine și să mă trezesc, într-o zi, într-un mic apartament din Drumul Taberei, doar cu amintirile a o sută de orașe în care am pus piciorul, fără să mai am altceva de făcut decît să le așez frumos pe un raft, ca să le pot șterge de praf din cînd în cînd, de-a lungul întregii mele vieți plictisitoare de adult, care tot întîrzia să înceapă. Și numai bine, că mai aveam timp să înghesui două-trei destinații pînă atunci, ca pe țigări în pau­za mare la liceu, înainte de ora de matematică.  Obsesia drumului m-a urmărit ani de zile, fiecare excursie era ca un buton de pauză pentru viață, felul meu de a opri planeta, nu neapărat ca să cobor, dar măcar să trag o gură de aer. Pînă într-o zi, cînd am plecat de tot din țară. Și, într-una din nenumăratele dăți cînd am tîrît după mine un troller, la 5 dimineața, către autogara dintr-un oraș oarecare din Marea Britanie, ca să prind un zbor matinal spre România, mi-am dat seama că toată fuga asta nu mai era un preambul la viața mea reală, de adult. Devenise viața mea reală, de adult. Și pentru prima oară mi-a fost teamă că n-o să mă mai uimească nimic, niciodată.  Dormitul în mașină a început să-mi displacă. Sendvișurile de la benzinărie nu mai aveau același gust. Statul cu picioarele pe bordul mașinii, în timp ce muzica urla în boxe, a început să fie completat de un laptop pe care încercam să țin pasul, în paralel, cu munca. Am început să-mi doresc să dorm, să fug de orașe, să nu mai pun o mie de x-uri pe hartă, ci să mă duc undeva și să rămîn acolo. Am început să revin, an de an, în același sătuc grecesc care mă cucerise cu ani înainte, pentru că îmi plăcea mîncarea și pentru că era liniște.  Și pentru prima oară a început să-mi fie teamă – dacă totul s-a terminat? Dacă uimirea n-o să mai existe niciodată? Dacă dintr-odată drumul o să fie și pentru mine, ca pentru majoritatea oamenilor din jur, o înșiruire de cazări și cîrciumi, cocktailuri cu umbreluță și, în general, un ennui de lumea întîi pentru care ajungi să te urăști, pentru că știi că ceea ce te făcea să iubești drumul nu erau toate astea – era uimirea.  Și apoi m-am trezit în Addis Ababa, într-o noapte, cu un soldat cu o pușcă uriașă pe umăr care îmi bloca intrarea în aeroportul din care tocmai ieșisem ca să fumez prima mea țigară pe pămînt african. Și care mi s-a părut mai înfricoșător decît orice altceva de pe lumea asta, pentru că era singura barieră între Etiopia și lumea din care veneam, lumea aia sigură, cu mijloace de transport în comun, cu Internet, cu poliție.

Prima noapte în Africa a fost un amestec de confuzie, teamă și adrenalină. Pînă și singurul lucru care rămăsese constant în toate călătoriile mele, cerul, era cu totul diferit. Luna zăcea răsturnată pe o parte, constelațiile arătau altfel, mirosurile erau diferite de tot ceea ce simțisem pînă atunci, totul era atît de străin și de amenințător, dar în același timp promițător, încît am simțit din nou, după mult timp, ceea ce mi-era teamă că pierdusem definitiv: uimirea.

Ne-am petrecut primele trei zile în Etiopia bătînd la picior mahalalele din Addis Ababa. Pe marginea drumului, oamenii ieșeau din cocioabele de tablă și pămînt ca să se uite la noi, faranji, oamenii albi care făceau ceva ce unii dintre ei nici nu concepeau – se plimbau aiurea, fără scop și fără destinație. Iar Addis Ababa nu e un oraș frumos după vreun standard european. E impunător în farmecul lui pur african, un balamuc de mulțimi de oameni care se agită în jurul tău cărînd lucruri în spate și pe cap, încercînd să te agațe pentru un scam prost gîndit sau întrebîndu‑te curios și dezinteresat de unde ești și ce vînt te-a adus tocmai pe meleagurile lor, în timp ce încearcă să-ți vîndă ceva; de cafenele care miros a condimente și a cafea; de mormane de gunoaie din spatele cărora se ițesc chipuri fermecătoare de copii pe care apoi îi vezi cum se spală pe cap în canalul de pe marginea drumului, de șoferi nervoși de tuk-tuk-uri și mini-trocariciuri pline pînă la refuz de pasageri. Addis Ababa m-a îngrozit și m-a fermecat, mi-a amintit din nou de imprevizibilul absolut al vieții, de faptul că predictibilitatea ei, de care ne plîngem constant, e doar o iluzie.

În Etiopia ne-am petrecut primele trei zile fără bagaje, doar cu hainele de pe noi, pentru că rucsacurile rămăseseră abandonate pe undeva prin Dubai. La început bizară, pînă spre final experiența asta ne-a amintit că peste tot în lumea asta găsești orice ai nevoie. Că nu trebuie să schimbi în fiecare zi tricoul – îl poți spăla. Că de aparat foto ai nevoie, dar că uneori, fără el, vezi lucrurile mai clar și ești mai aproape de oamenii din jur. Că atunci cînd călătorești ușor ai loc să iei cu tine lucruri mai valoroase, dar invizibile, și care altfel n-ar fi avut loc în sufletul tău de bagajul de așteptări și de fixații europene, de obsesii igienice și medicale, de preocuparea pentru cum arăți, de sentimentul că dacă n-ai poze de arătat, nici măcar n-ai fost acolo.

Să ne recuperăm bagajele, la sfîrșitul ­week-end-ului, a fost aproape o dezamăgire.  Am bătut Etiopia în lung și în lat cu mașina. Din centru în sud și înapoi. Din centru în nord și înapoi. Ne-am ținut de mînă cu copiii din toate satele în care am pus piciorul, ca niște Angeline Jolie în mizerie. Am dormit în popasuri pentru șoferi, cu purici și ploșnițe. Am mîncat lucruri pe care nici n-aș mai ști să le denumesc acum, și nu cred că aș vrea să știu cum au fost preparate, dar cînd mă gîndesc la ele încă le simt aroma, așa cum aroma de cardamom în cafea o să îmi amintească pentru totdeauna de cafeaua etiopiană, fiartă de femei cu fuste colorate și mulți plozi și băută pe marginea drumului, printre bărbații satului ieșiți la o șuetă, din ceșcuțe mici, cu o frunzuliță plutind delicat deasupra.

Aș fi putut să văd în Etiopia tot ce vezi pe Discovery Channel, dar nu era suficient. Asta vedeau și turiștii care veneau cuminței cu autocarele și fotografiau, fără vreo mustrare de conștiință sau permisiune, locuitorii, în sărăcia și vitalitatea lor, ca la zoo sau ca într‑un safari uman. Eu am vrut să-mi recuperez uimirea, și Africa are cele mai mari rezerve de uimire din lume. Pentru că, dincolo de sărăcie și nevoi, atunci cînd trăiești atît de pămîntean, curiozitatea este cea mai la îndemînă distracție a spiritului uman.

Aproape trei săptămîni ne-am uimit unii pe alții – noi pe ei, cu obiceiurile noastre prostești, de albi – auzi tu, să iei pastile de malarie, cine a mai auzit așa ceva? –, ei cu obiceiurile și spiritul lor incredibil, cu ambiția cu care mestecau khat și, deopotrivă, cărau în spate bidoane de cîteva zeci de litri de apă kilometri întregi, pentru că eram în sezonul secetos, cînd în sud apa e prețioasă. Cu nonșalanța cu care coabitau cu zebrele și celelalte creaturi ale Văii Marelui Rift, ca și cînd e o chestie perfect normală și întîlnită. Și pentru ei, chiar e. Iar normalitatea noastră a devenit uimirea lor, și invers.  Atunci mi-am dat seama că n-o să mai duc lipsă de uimire niciodată, pentru că am găsit sursa ei nesecată: oamenii, normalitatea altora. Nu apele albastre, și apusurile, și pîrtiile de schi sau peisajele superbe. Nu plaja, șezlongurile, cazările mai frumoase sau mai urîte, cîrciumile și mîncarea. Oamenii. Cărora, dacă le ceri permisiunea să îi cunoști, niciodată nu vor înceta să te facă să te simți ca prima oară cînd ai pășit pe pămînt străin.

Doi ani mai tîrziu, m-am reîntors în Africa, în Ghana, cu lecția învățată, și experiența a fost și mai vie. Dar despre asta v-am povestit deja.

 

Ioana Epure e fotograf. De obicei o găseşti la Uncle Jeb Studio. Doar din cînd în cînd îşi pune pălăria de fotojurnalist, şi atunci nici ea nu ştie exact pe unde o mai poţi găsi.