Multă vreme mi-a fost frică să merg la TIFF. Nelocuind în țară, am devenit conștientă de el abia prin 2005, cînd am început să lucrez la primul meu film documentar ca regizor. Dacă la început m-aș fi dus la Cluj să văd și eu ce se-ntîmplă pe-acolo, pe măsură ce treceau anii și noi tot nu terminam filmul, mi-a devenit din ce în ce mai tîrșe să mă duc. Pe parcursul a patru ani de filmări și doi de montaj, am început să mă simt din ce în ce mai mult ca o femeie gravidă în luna a zecea: monstruoasă, dincolo de recomandarea doctorilor, sătulă de toate întrebările despre soroc.

Am ajuns prima dată abia în 2011, odată cu premiera românească a filmului cu gestație prelungită, Școala noastră. Tot frică mi-a fost, cu atît mai mult cînd am văzut că Mihai Chirilov ne programase filmul în ditamai sala „Florin Piersic“, care, proaspăt renovată, părea și enormă, și somptuoasă. Cu o seară înainte, aici văzusem Pina – și Pina Bausch, și Wim Wenders, și 3D. O seară după aceea, urma Incendies al lui Denis Villeneuve. Cum să concurezi cu așa ceva? Cine să vină să umple toate fotoliile alea frumos capitonate timp de aproape două ore la un amărît de documentar românesc făcut pe sponci despre educația copiilor romi dintr-un mic tîrg din Maramureș?

Copiii cu care lucrasem la film erau însă în delir: veniți cu tot cu familii cu autobuzul încă de dimineață, mîncaseră deja kilograme întregi de înghețată prin oraș. Mai mult, toți erau pentru prima dată în viață la cinematograf, să se vadă pe ecran mare, mai mare decît oricare dintre casele lor. Pînă am reușit să ne așezăm toți, ce să vezi, sala aproape se umpluse deja! La sfîrșit, cînd sutele de necunoscuți din cinematograf s-au ridicat din fotolii să aplaude, un tată rom s-a uitat la sală și-a zis cu satisfacție: „Mai ceva ca la Ceaușescu!“ Iar Alin, cel mai mic dintre protagoniști, ne-a întrebat la ureche cu mirare: „Ăștia toți îs români?!“

Am învățat atunci să cred aproape orbește în programarea de la TIFF. Întîi ca autor de film, pe pielea mea. Apoi, ca simplu spectator: știu că mă pot duce aproape la orice, la titluri și regizori de care n-am auzit în viața mea, și tot am să am o experiență memorabilă. Finalmente, ca programator, am învățat la TIFF cum se combină rigoarea intelectuală cu înțelegerea profundă a publicului și riscul asumat al împingerii limitelor lui. În programarea TIFF-ului am găsit poziții mai radicale decît cele pe care le întîlnisem în activism (o zonă a cărei misiune e să schimbe fața lumii, dar care de prea multe ori e mai puțin curajoasă ca arta), poziții acceptate ca atare de un public care clar împărtășește încrederea mea oarbă în selecția fiecărui an.

E un contract pe care am încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, să-l reproduc în alte festivaluri și evenimente pe care le-am programat la rîndul meu. Ce am învățat tot de la TIFF însă e că nu e vorba doar de selecție. Selecția e doar punctul de pornire: provocările care nu insultă inteligența spectatorului sînt doar prima parte a comunicării cu publicul. A doua parte vine după încheierea proiecției, cînd stai la discuții despre filme, la ditamai feedback-ul și bîrfa, la băută, și închizi bucla. Chirilov face și partea asta alarmant de bine – pe mine nu mă țin întotdeauna ficații, așa că de cele mai multe ori invidiez teribil energia care curge timp de zece zile între publicul festivalului și staff-ul lui. Invidiez chiar și sevrajul legendar de după.

Nu știu cît s-a schimbat TIFF-ul în toți acești ani. Că a crescut la cifre (bilete, titluri, vizibilitate, buget) aud de prin comunicate. Dar cînd ajung acolo găsesc de fiecare dată tot o bulă intimă de festival, aproape ca o reuniune anuală de familie – și aproape la fel de solicitantă emoțional și fizic. „E greu de tot la TIFF“, mă avertizase prietena mea Andreea Vălean într unul din primii ani de TIFF. „M-am în-tîlnit cu Porumboiu la opt dimineața, venea de la petrecere muncit rău. Acolo-i pe rezistență!“

Nu-mi iese întotdeauna să muncesc și eu acolo, că locuiesc departe de țară, avioanele sînt scumpe și copiii mei încă nu se bucură cînd plec de acasă. Mai nou, muncesc de la distanță și salivez cînd editez publicațiile și comunicatele TIFF în engleză. Dar și cînd îmi iese să vin! Tot cu trepidație mă duc: abia aștept să-mi fie frică și anul ăsta, și cu al doilea documentar cu care mă duc.

Mona Nicoară este regizoare și trăiește la New York.

Foto: Chris Nemeș