Există un stereotip legat de „epoca de aur“: mîncare nu se găsea nicăieri, dar toată lumea avea frigiderul plin. Nu-i adevărat. Depun mărturie că în frigiderul meu de reprezentant al clasei mijlocii, adică cercetător ştiinţific cu venituri aproape medii pe economie (în decembrie ’89, tocmai mi se majorase leafa, aveam 3000 de lei pe lună, cu 68 mai puţin decît cifra raportată de Institutul de Statistică drept salariu mediu pentru acel an) se întîmpla să nu se găsească decît cîteva sticle cu apă de la robinet, un pachet de margarină, un pachet de cafea-boabe primit de la unchiu-meu din Germania, o pungă cu lapte praf, o bucată de slănină, una-două ridichi negre şi o cratiţă cu mîncare de varză cu coaste de porc cu vagi urme de carne („jaluzele“, în limbajul curent).

E drept, alteori era chiar plin. De exemplu, atunci cînd, după ce înroşeam discul telefonului, reuşeam să „prind un fir“ ca să fac o comandă la o casă de comenzi (unde altundeva?), care-mi livra cu generozitate vreo două kilograme de carne, un carton de ouă, nişte conserve chinezeşti de carne tocată, un salam de vară (ţinut la uscat cîteva săptămîni, devenea comestibil), un borcan cu ness (ăsta se punea deoparte, pentru vacanţa la 2 Mai), nişte bomboane cubaneze… Altă ocazie de umplere a frigiderului era fericita împrejurare în care reuşeam să ne „lipim“ de o coadă mai omenoasă, adică nu mai lungă de două-trei ore, unde se „dădea“ (verbul a vinde era impropriu, drept care nu se folosea). Culmea bunăstării a cunoscut-o familia mea atunci cînd un amic care lucra la Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului mi-a făcut „lipeala“ cu un secretar UTC de la nu ştiu ce judeţ, căruia i-am scris lucrarea de diplomă pentru a absolvi Facultatea de Sociologie la „Ştefan Gheorghiu“. Cu generozitate, omul mi-a răsplătit munca de cîteva nopţi cu un portbagaj de mîncare, încît am apelat şi la frigiderul părinţilor. Pentru ocazii din astea, românul mediu aprecia frigiderele cu congelatoare disproporţionate, iar obiceiul s-a păstrat peste generaţii, căci şi azi în România se importă cu succes modele de frigidere care exced, din acest punct de vedere, normele uzuale în alte culturi.

Aşa că, da, românul mediu a păşit în economia de piaţă cam „cu foamea-n gît“. Să nu-mi spună cineva că, la primele ieşiri din ţară, s-a încolonat la coada de la Luvru (de dimensiuni comparabile cu una la ouă în ajun de Paşti) înainte să-şi delecteze privirile şi sacoşele printre rafturile supermarketurilor din societatea de consum. Despre mine, cînd am ajuns la Paris la mătuşa pe care nu o văzusem de trei decenii, aceasta spunea admirativ că „Mircea mănîncă întotdeauna cît îi pui şi mai cere puţin“.

Dar se pare că fenomenul nu ţinea exclusiv de sentimentul românesc al fiinţei. În ’90 am participat, tot la Paris, la un congres mondial de demografie la care lua parte, în premieră, un contingent semnificativ de cercetători din Europa de Est. În program a existat şi o recepţie la primăria oraşului, prilej de a vedea pe dinăuntru elegantul Hôtel de Ville. După ce şi-a ţinut circumstanţiala – şi cam lunga – alocuţiune, primarul (Chirac însuşi) a dat, cum se obişnuieşte, să ciocnească o cupă de şampanie cu invitaţii. Numai că nu prea a avut cu cine, căci puhoiul de oameni de ştiinţă s-a repezit către bufetul ce fusese în sfîrşit deschis, devorînd cu o dexteritate incredibilă platourile cu bunătăţi. Eu mi-am plătit ambiţia de a schimba cîteva amabilităţi, preţ de vreo jumătate de minut, cu istoricul personaj, rămînînd flămînd. Bietul om privea stupefiat înghionteala din zona platourilor, bănuind probabil că au revenit comunarzii şi temîndu-se de repetarea incendiului care mistuise edificiul în 1871.

Panica alimentară a locuitorilor de pe malurile Dîmboviţei a fost bine înţeleasă şi fructificată de comercianţii occidentali. Nu întîmplător, primul lanţ de mari suprafeţe comerciale care a poposit aici a fost Metro, specializat în vînzare cash-and-carry, dar funcţionînd aici ca un hipermarket obişnuit. La începutul anilor ’90, conaţionalilor noştri li se potrivea ca o mănuşă ideea de a cumpăra baxuri de ulei, saci de cartofi, jumătăţi de porc, lăzi de bere. Nu le-a displăcut nici ideea accesului pe bază de legitimaţie, ştiut fiind că înainte de ’89 numărul de legitimaţii deţinute echivala ca însemn al status-ului cu etalarea de azi a portofelului burduşit de carduri.

Austerele magazine Metro, cu aspectul lor de depozit (o altă prezenţă încrustată în mentalul Epocii de Aur – a se rememora modalitatea de achiziţie a televizoarelor color) au desţelenit drumul nostru spre deliciile consumeriste ale sofisticatelor hipermarketuri şi mall-uri pe care le-am luat cu asalt în zilele premergătoare Paştilor. 

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: L. Muntean