Chiar din clasa a treia, geografia a devenit pasiunea mea. Pur și simplu lăsasem în urmă țintarul și șahul pentru a juca pititea pe hartă împreună cu bunicul meu. Prin a șasea mă calificasem la faza pe județ a olimpiadei, numai că proful uitase să-mi zică și m‑am trezit cu el la poartă, venit pleoștit să-mi ceară scuze – ploua. Aveam să aflu că tocmai în acele momente proba se ținea la Ploiești în lipsa mea. Nu m‑am supărat. Am continuat să-mi tapetez camera cu hărți și să fiu convins că toată lumea era a mea. În cele din urmă, am ajuns în armată – la grăniceri – fix cînd destinul se dovedește mai puternic decît luciditatea. Pînă să dau nas cu hașura care pe orice hartă are grosimea unui deget, trebuia să iau în piept patru ani de școală militară, unde mai înspăimîntătoare decît instrucția era toponimia vînturată pe la urechi: Stogu, Cîșla Vădanei sau Vărădia.

În final am ajuns și unde țara, cu geografia ei, începe și se sfîrșește. Eram titular nu unde se agață harta-n cui, ci în Deltă, la Periteașca. Cum pustiul de acolo putea sfida Patericul, toate cele trei pichete din companie fuseseră comasate pe două pontoane la Gura Portiței. După o săptămînă de huzurit cu ospățuri bazate exclusiv pe specialități din pește, prin doar cîteva semnături aveam să preiau peste douăzeci de militari în termen, armamentul din dotare, lada de documente secrete și vreo doisprezece kilometri din frontieră. Puteam dormi liniștit, mai ales că printre colegi era și un fost canotor, bronz la Olimpiada de la Montréal. Cînd m-au întrebat ce naiba caut eu acolo de la Mizil, am tăcut ca peștele. Mizilul fusese pe frontiera a două județe: 100 de ani la Buzău, următorii 50 la Prahova. Mizilenii fuseseră mereu abandonați într-o margine de teritoriu. N-am adus vorba nici de Regimentul I Grăniceri care lăsase ceva cruci în cimitirul orașului la începutul Primului Război Mondial. Astea erau doar niște mitologii personale care poate ar fi stîrnit zîmbete.

E septembrie, 1995, și fîșia de nisip pare înghesuită de mare și lac. N-ai zice că păzim frontiera, nici că administrăm ceva, deși avem în grijă vitele regimentului și ale ofițerilor superiori. Prin binoclu vedem doar albastru, apoi mîncăm iar pește și ziua e gata. Nici nu mai avem nevoie de o machetă a raionului de pază, așa cum găsești la pichetele obișnuite. De fapt, macheta simplifică harta, pentru că are marcat ceea ce e important într-un teritoriu: reperele. Cu atîta apă și cer, adevărații noștri stăpîni, macheta a devenit inutilă.

E o dimineaţă crudă, fără puterea de a-i deosebi locul în săptămînă. Mă insinuez în cabina tractorului pe care numai Bogatu îl poate conduce. Vin io acu’, cică. Conformismul ăsta în faţa tehnicii mă face să scrîşnesc. Trebuie să fiu uman, aici unde probabilităţile te duc, odată cu vînturile aspre, spre regnul animal. Bogatu se îndreaptă spre pontoane. Portiţa. Periteaşca. Perişor. Un traseu drept, însă fără a-i vedea capătul.

M-am uscat aşteptînd să fac un drum cît de scurt. Voi avea în dreapta mare, în stînga lac, iar în faţă o zi înnorată. Speranţa noastră e că vom avea de trecut o zi unică cu acest tractor făcut la uzina „Tractorul“ din Braşov, fostă uzina de avioane IAR. Poate că sîntem niște urmaşi degenerați ai văzduhului. Vom atinge mijlocul distanţei, apoi mijlocul noii distanţe. Vom întîlni două cherhanale. Vom ajunge şi va fi bine. Marea se agită deja și, aşteptîndu-l pe Bogatu, mă tot împiedic de Americanu’. Az’-noapte a ținut soldăţimea cu chitara lui pînă tîrziu în uşa cambuzei:

– Lăsaţi-i, dom’ locotenent, că eu sînt un pescar educativ… fost vaporean. Mai lungim şi noi fierturile lu’ Plăcintă!

Nu am de ales la așa replici. Atîta suflet pus. Soldaţii îl adoră. Fierturile lui Plăcintă se deosebesc doar după numele dat fără nici o noimă în norma de hrană. Americanu’ mă ia pe după umeri, mîna lui pare o peninsulă:

– Dom’ locotenent, îmi place mult de băiatu’ ăsta… știe motoarele şi n-are nimeni forţă ca el… l-aţi văzut cum trage tractoru’ cu şufa de oţel?

Americanu’ e sensibil, dar e după o beţie cruntă. Acum se chinuie cu doi soldaţi să scoată peştii din setci și cîntă din Vîsoțki. O iau spre cabina tractorului, înfuriat deja. Americanu’, mînjit cu solzi şi sînge, ne face cu mîna. Zdruncinăturile încep ca un mic cutremur. Parcă am intrat în pumnii zdraveni ai unei găşti furioase.

– N-am ce să fac, dom’ locotenent! Mai ales că sîntem şi pă nisip!

Aş putea s-o iau ca pe-o răzbunare. Ar fi cel mai simplu. Îl privesc pe Bogatu în oglindă mustăcind. Măcar așa îmi voi cunoaște și eu raionul de pază. Nu trebuie s-o iau personal. Malîhin l-ar fi snopit. Zilele trecute a picat măgăreaţa pe el de vreo două ori și a trebuit să mă suporte stoic. E greu să zici Am înţeles! unuia de-o vîrstă cu tine. Acum e rîndul meu. Cică ajungem într-o oră şi ceva. La ce nisip ne-aşteaptă… Cred și eu. Capul izbit pe rotunjimi, nasul anihilat de carburant. Femeile lipite pe suprafeţele cabinei joacă de colo-colo. Dacă restul vieţii va fi la fel de lent ca drumul ăsta, tot ar fi ceva. Sigur Malîhin şi-a bătut joc de mine trimiţîndu-mă la Perişor. După Periteaşca, loviturile în tavanul cabinei descresc. Bogatu încă mustăceşte retrovizor. Sînt prînzul ademenitor de alaltăieri pe care nu l-a prins din cauza mea.

Orizontul a-nceput să se-nvăpăieze brusc. Nu tu nisipuri mişcătoare, doar ceva fata morgana. Vînt și bolboroseli stinse într-o muţenie prevestitoare. Mintea se goleşte brusc. Pe mare, în dreapta, un vapor. vaporul. Leneş, parcă plecat la o vînătoare mistică, triplat… Îl întreb cîte sînt.

– Dom’ locotenent, cred că-i vaporu’ lu’ Dudaev! Ar trebui să daţi prin staţie! Ăsta e, sigur!

Să am şansa unei misiuni istorice? Mi-aș putea aduce contribuţia, în vreme ce la Portiţa o mînă de beţivi zac în bale sub soare. Nu văd cum s-ar mobiliza, în timp ce noi inspectăm cu tractoreaţa asta ruina pichetului Perişor, unde supraviețuiesc vacile, majoritar sterpe, și Lazarov. Chestia pare că mi-a fost înscenată. După cîteva zile în aşteptarea unui mercenar care se ia de piept cu Armata Roşie, ne trezim buimaci și oprim. Mişcarea de eliberare a Ceceniei strică liniştea deltei. Tocmai am intrat în miezul unei zile foarte proaste.

– Dom’ locotenent, daţi totuşi prin staţie că a apărut vaporu’! Să nu spună că nu v-aţi făcut datoria!

Bogatu e bine instruit. Merg spre mal şi acţionez staţia. Tehnica e o minune, mă-ncurajează şi repet.

– 664, am depăşit Periteaşca şi văd un vapor destul de aproape… cred că are legătură cu Dudaev, recepţie!

E clar, viaţa şi meritele unui locotenent depind de un soldat disciplinat şi şmecher și de un transmisionist strălucitor, care vede încurcăturile şi cere schimbarea frecvenţei. Bogatu are o privire aproape ştiinţifică:

– Dom’ locotenent, treceţi rapid pe banda 3!

Aflu că e un vapor obişnuit și că li s-a transmis prin staţie aseară, da’ am uitat să vă anunţ! Ştiau cu toţii, normal. Poate că ăsta e botezul meu. Coborît în nisip, în aşteptarea oboselii care ne dă tîrcoale, aştept o nouă indicaţie de la soldatul-tractorist. E iar în cabină şi se pune în mişcare. Soldaţii au un fel al lor de a se face înţeleşi. Trebuie să-ţi demonstreze că nu poţi să-i iei de proşti. Îți creează o situaţie tactică a cărei concluzie este pactul. Bine că n-am apucat să pomenesc în staţie de Şamil Basaev. Abia așteptau şmecherii de pe Nava Bază să le intru în gură. Acolo se știe tot. Poate că pe pontoane e deja distracție. O gîlmă la vreo doi kilometri pare să fie vestea cea bună. Perişor. Vaporul parcă a adormit, soarele arde ca dracu’ și e o liniște nu tocmai cecenă. Ultima sută de metri o fac pe jos. Lazarov apare solemn, dar cu mînecile suflecate, nebărbierit, fără capelă. Dă raportul. Vacile sînt sănătoase, laptele pregătit în bidoane. Vrea să știe cum e cu zilele libere și data viitoare să-i mai aducem de citit. Înăuntru sînt Sven Hassel, Isaac Asimov, Frank Herbert şi un Cehov zdrențuit.

– Dom’ locotenent, Lazarov ar trebui să stea la pichet, e o valoare pentru noi!

Mustăceşte, e clar că mă încearcă. Lazarov dispare într-o hrubă a pichetului părăsit. Revine în cîteva minute cu un sac de rafie, se apropie și-l deschide. Înăuntru e un cap de sturion.

– Iese o ciorbă din zgîrciuri!

Îl cred pe cuvînt. O chestie de mai bine de cinşpe kile și cam alunecoasă… Arunc sacul în cabină. Ne pornim. În apusul domol, ca un fum de ţigară, știu că ziua e iluminată. Mă întorc cu un cap, în sfîrșit stăpîn pe propriul raion de pază și eliberat de groază, de Djohar Dudaev.

Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român.