Homo informaticus – asta mi se spune că sînt. Şi pot oare tăgădui? Informaţia nu mai e de mult o abstracţiune inertă: ea fiinţează în prelungirea minţilor, ca parte a vieţilor noastre. Inevitabil însă, aduce cu sine şi dileme noi sau le îmbracă pe cele vechi după moda vremii. Aici voi zăbovi puţin asupra uneia dintre cele din urmă.                                                   

Unul dintre atavismele (istoria mă îndreptăţeşte să-i spun astfel) asupra cărora poate că nu medităm suficient e faptul că informaţia creează realităţi. Un singur pixel (albastru sau de alt fel) ne va dicta, oracular, măsura tuturor lucrurilor, iar noi îl vom crede. De aici izvorăşte clasica dilemă (care pentru unii pare desuetă) a viciului dezinformării, cu toate implicaţiile sale, morale şi politice. Cum descoperim reprezentările strîmbe (presupunînd că există unele corecte)? Asigură libertatea presei transparenţa, sau ne oferă doar iluzia dialogului democratic? Cine e responsabil pentru istoria fictivă şi pentru dogmatismul brut predate în şcoli? Deşi dilema ne bîntuie din vremuri vechi, influenţa şi solubilitatea informaţiei în societatea contemporană ne obligă să o considerăm cu mai multă atenţie.                         

Ne defineşte, ca o necesitate a firii, reflexul de a împărţi lumea în bine şi rău, de a trasa liniile unui cîmp de luptă maniheist şi de a lua, partizan, loc în tranşee. Dar ce faci cînd te trezeşti în no man’s land? Atunci ai, poate, prima şansă de a privi lucrurile cu un ochi imparţial. Putem vedea însă cum, pentru cetăţeanul dezinformat, nesupunerea civilă devine huliganism şi furie gregară; spiritul democratic pare anarhism şi proiect conspirativ. Şi nu e nevoie să studiem arhivele agitprop-ului sau să mergem pînă în ţara Kim Jong-ilor pentru a înţelege acest lucru. Putem considera, de pildă, România anului 2013: războiul stelelor (în stradă) vs tăcerea mieilor (în media). Mitul românesc al neputinţei – totul s-a pierdut, nimic nu se transformă – exprimă eşecul opiniei publice de a înţelege că primul pas către schimbare nu e confruntarea cu „toţi de unul singur”, ci ieşirea pe teren neutru, (auto)judecata critică. Formatorii de opinie ar trebui să-şi pună problema dintr-un unghi deontologic.                   

Examenul critic va scoate mereu la iveală false dileme. Poate că aceasta va fi soarta celei expuse aici, dacă vom învăţa să rostim mai des: „gîndesc, deci sînt responsabil”. În orice caz, poate că într-o zi, cînd reţelele de socializare vor fi considerate (cum deja se întîmplă în alte părţi) un pericol naţional, cînd va trebui să închidem televizorul şi computerul pentru a scăpa de urgia Marelui Frate, ne vom întîlni pentru a citi împreună programul unei noi revoluţii, cifrat în paginile cărţilor de rugăciuni şi ale revistelor porno.

Ionuţ Sălcianu este student în anul II la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti; publică pe ccea.ro.