Un medic mi-a salvat viața la foarte scurt timp după ce m-am născut. M-a operat la mînă cînd aveam doar două săptămîni. Cînd eram copil, mama plîngea cînd îmi povestea asta. Medicul ieșise dintr-o operație atunci cînd a întrebat-o pe mama – care refuza să mai plece acasă cu mine și să revină la spital în fiecare zi pentru curățarea infecției de la mînă: „Ce are pisicuța?“. „Pisicuța“ mai avea un pic și făcea septicemie. Risca să moară. Asta îmi spune mama. Doctorul m-a operat cu mama lîngă el și a fost cu happy end, ca să zic așa. Am rămas cu un semn minuscul, aproape insesizabil, pe mîna stîngă.

Am avut mereu, poate și datorită acelui medic, un imens respect pentru doctori. Mi se pare, de departe, cea mai grea meserie din lume, ceva ce eu n-aș putea niciodată să fac. Și, totuși, dacă mă întreabă cineva care este relația mea cu instituțiile publice din România, sistemul de sănătate e primul care îmi trece prin minte atunci cînd vine vorba despre neîncredere. Despre mefiență. Nu simt însă că această neîncredere vine din teama mea că acest sistem m-ar trage în piept, că m-ar fraieri. Este, mai degrabă, suspiciunea că sistemul e atît de viciat, atît de pătruns de propriile sale handicapuri, încît am mereu această frică de a mă lăsa pe mîna lui. Iar asta tot de la operația de la mînă mi se trage, cred. Desigur, sentimentul a fost adîncit de tot ce s-a întîmplat, în Sănătate, în țara asta, în ultimii 30 de ani. Iar cel mai mult mă doare, mă scandalizează ceea ce s-a întîmplat cu victimele din clubul Colectiv. Dar să revin la operația mea de pe vremea cînd eram cît un ghem din mohair, ca să mă explic mai bine. Aveam o infecție la mîna stîngă fiindcă o asistentă medicală de la Maternitate – a cărei identitate părinții mei nu au aflat-o niciodată – mă zgîriase fără să vrea. Avea unghiile prea lungi. De nepermis atunci cînd intri în contact cu nou-născuții. Cumva, aspectul ăsta s-a tradus ca o frică în sufletul meu. Ca o reținere. Sistemul mă adusese atît de aproape de moarte, un medic m-a readus la viață. După operație, i a spus mamei mele că i-a fost teamă să nu cumva să-mi atingă vreun nerv, eu fiind atît de mică.

Am rămas, pe de o parte, cu o recunoștință fără margini, pe de alta, cu o veșnică teamă față de sistemul public de sănătate din România. Toate contactele mele ulterioare cu medici au fost ireproșabile. Rare, din fericire. Mi-am rupt piciorul stîng la opt ani, apoi, pe dreptul, la 18 ani, dar conduita acelor doctori a fost ireproșabilă. Cum se „traduce“ acum, în viața mea de adult, neîncrederea în sistem? Am destul de des căderi de calciu. Sînt niște episoade foarte urîte. Niciodată, absolut niciodată, oricît mi-a fost de rău, nu am vrut să chem o ambulanță, să-mi administreze ceva, ca să-mi fie mai bine. Există o neîncredere între noi: eu și sistemul.

„Da, putem interpreta legea și-așa“

Nu știu de unde vine neîncrederea la români. Neîncrederea dintre noi, dar și față de alții. Tendința asta de a ne uita peste umăr, de a ne aștepta să fim păcăliți, trași pe sfoară, luați în derîdere, induși premeditat în eroare. Poate pentru că dorința unora de a arde etapele este atît de mare încît nu mai țin cont, în ascensiunea lor furibundă, de cei pe care-i bagă-n probleme. Poate pentru că la orice ghișeu, în orice birou din orice instituție se găsește un individ dispus să ți fure un leu, să te lase să plătești de pomană o sumă care ți se impută.

Am avut, în ultimii patru ani, mai multe intersectări cu ANAF-ul. Șocante de a dreptul pentru mine. Unii dintre prietenii mei au considerat atitudinea instituției față de mine drept hărțuire. Mi-au fost imputate, în două rînduri, sume imense pe care nu le datoram statului. Săptămîni în șir am încercat să le explic că nu trebuie să plătesc acei bani, că mi-am achitat contribuțiile și atunci cînd munceam, ca ziarist, doar în baza unui contract de cesiune de drepturi de autor. La limita răbdării mele, am ajuns, prin bunăvoința unei cunoștințe (fiindcă altfel nu se poate), la un director din ANAF care a înțeles imediat problema, fără să fiu nevoită să-i explic prea multe. A pus mîna pe telefon și a sunat. După ce i-a explicat funcționarei care se ocupa de mine, citînd din legislația specifică domeniului, că nu trebuie să plătesc acea sumă, a primit următoarea replică: „Da, putem interpreta legea și-așa“.

Cu alte cuvinte, un funcționar public interpreta legea în sensul imputării unei sume uriașe de bani unui contribuabil. O interpreta în sensul dorit. Nu cu rea-voință, ci pentru că efectiv nu stăpînea legislația în vigoare cu privire la cesiunea drepturilor de autor. Foarte simplu spus, o instituție voia să-mi bage mîna n buzunar. Mi-a pus poprire pe conturi, a anunțat toate instituțiile cu care eu colaboram sau colaborasem în trecut. După ce am lămurit situația, nimeni nu și-a cerut scuze. Îmi răsună și-acum în minte replica asta: „Da, putem interpreta legea și-așa“. Mă întreb, în acest context, cum să mai am încredere deplină în instituția asta?!?

„Da, v-am tăiat Internetul preventiv“

Lipsa de încredere între oameni nu se manifestă însă doar în sfera instituțiilor publice din România. Problema există și în mediul privat. Și nu doar dinspre noi, muritorii de rînd, către ei, ci și invers, dinspre patroni spre noi. Acum mai bine de zece ani, în Medgidia, orașul în care m-am născut și am crescut pînă la 18 ani, erau o sumedenie de firme și firmulețe de servicii de Internet prin cablu. Firme din alea de scara blocului. Pînă te duceai să plătești factura, firma era vîndută și te trezeai abonat la altă „companie“. S-a întîmplat, într-un an, ca fratele meu să nu ajungă să plătească factura la timp, fapt pentru care ne-au tăiat Internetul. Absolut firesc. S-a dus, a achitat, aveam din nou Internet. Eram, cum se spune, cu plata la zi. Aproximativ o săptămînă mai tîrziu, iarăși nu aveam Internet. Nu aveam nici o factură restantă. După două zile, frate-miu s-a prezentat la sediul firmei, în buzunar cu cea mai recentă chitanță care confirma plata abonamentului. O doamnă i-a zis, într-un maxim sictir: „Da, v-am tăiat Internetul. Preventiv. Pentru că data trecută ați întîrziat cu plata facturii“. O nesimțire, nu-i așa? Un abuz. Uneori, neîncrederea naște abuzuri. Nedreptăți. Mizerii. A mai durat puțin și în oraș a venit o firmă cu angajați sănătoși la cap, la care ai mei s au și abonat.

„Fugi, domnișoară, de aici, cu geaca asta de copil!“

Există, în viața mea, și episoade cît de cît amuzante, născute din neîncredere. Cînd am început să predau în universitate, una dintre secretarele facultății noastre mă dădea afară atunci cînd intram în secretariat: „V-am spus doar că programul cu studenții e între orele 12-14!“. Era foarte fermă, uneori chiar nervoasă. De două ori am ieșit așa, fără să apuc să spun că eu nu mai sînt studentă. A treia oară, cealaltă secretară, o doamnă care mă știe de cînd aveam 19 ani și eram în anul I de facultate, a sesizat tratamentul și a izbucnit în rîs: „Las-o, ea predă acum, nu mai e studentă“.

Tot cam în perioada aceea mi-am uitat, într-o după-amiază, încărcătorul de la laptop într-una dintre sălile de curs în care predau. Mi-am dat seama abia seara, m-am întors la școală după el, fiindcă aveam de lucru, deci aveam nevoie de încărcător, bateria nu mai ținea foarte mult. La opt și ceva seara era aproape întuneric în campus. M-am dus direct la doamna de la poartă, care stătea cuminte la birouașul ei, și am rugat-o, dacă poate, să-mi dea cheia de la acea sală de curs, ca să-mi iau încărcătorul. I-am zis, desigur, că predau acolo și că… Stupefacție. Asta a fost reacția ei: „Fugi, domnișoară, de aici, cu geaca asta de copil și tu-mi spui mie că tu predai aici?!?“. Nu avea cheia de la acea sală de curs. N-am putut lucra prea mult în seara aia. Femeia o fi crezut, probabil, că voiam s-o mint, să fug cu mobilierul în spinare, să iau catedra la subraț și tabla smart în buzunar. A fost drăguță, oricum.

Uneori, nu dăm prea mult credit celor din jur. Ne bazăm, poate, pe idei preconcepute, pe aparențe, pe frici mai vechi, nevindecate încă. Ne protejăm sau încercăm să facem asta așa cum știm noi mai bine: păstrînd distanța. Uneori, mai și pierdem. Alteori, cîștigăm. Există un risc, e drept. Mereu există. 

Ada Codău este jurnalist, asistent univ. la Specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.