Eu și Steinhardt

Publicat în Dilema Veche nr. 899 din 1 – 7 iulie 2021
Eu și Steinhardt jpeg

Nu știu exact cum a ajuns Steinhardt în viața mea. Era 2019, început de vară, de cîteva luni îmi dădusem demisia dintr-un job în presă și mă mutasem pentru o vreme acasă la ai mei, în Turnu Severin. Stăteam mai mult în grădină, învățam pentru școala de șoferi și habar n-aveam ce urma să se întîmple. Atunci m-a sunat Adrian Botez, de la Editura Polirom, și m-a întrebat dacă n-aș vrea să scriu o biografie romanțată. A cui? A cui vreau eu.

Primul răspuns a fost „da“, fără să mă gîndesc prea mult. Apoi, după ce mi-am scotocit un pic mințile, mi-am dat seama că nu știu despre cine vreau să scriu. M-am uitat în jur și literalmente am zărit pe un raft Jurnalul fericirii, din care tot recitisem paragrafe în ultima vreme. În acel moment am simțit că alegerea lui Steinhardt a venit de la sine. În rest, nu știam prea multe despre scrierea unei biografii romanțate. Sigur, fiind jurnalistă, nu vedeam o dificultate în a relata povestea cuiva. La fel de sigur cum, fiind scriitoare, nu găseam o dificultate în a inventa povestea cuiva. Însă o combinație dintre cei doi termeni era o provocare.

Pentru că n-aveam idee de unde să apuc toate astea, mi-am propus să-mi iau timp și să mă gîndesc mai bine. Zis și făcut, au trecut vreo două-trei luni în care n-am lucrat efectiv pentru viitoarea carte. Fără vreo presiune, am început să citesc, să recitesc și să fișez atît Steinhardt, cît și tot felul de alte cărți despre el. Multe titluri au fost revelatoare, dar cel mai mult am simțit că m-a ajutat volumul extraordinar de cuprinzător N. Steinhardt și paradoxurile libertății, semnat de George Ardeleanu.

La un moment dat, la începutul toamnei lui 2019, m-a ajuns din urmă o formă de panică. Aveam un deadline, primăvara lui 2020, aveam cîteva pagini scrise, dar nu aveam un unghi de abordare și simțeam că asta era cel mai important. Apoi am făcut două excursii în Maramureș, la mănăstirile Rohia și Rohița, unde am vizitat chilia lui Steinhardt și m-am întîlnit cu mai mulți călugări care l-au cunoscut. O mare însemnătate în tot acest proces au fost discuțiile cu părintele Ștefan Iloaie (în Cluj-Napoca) și părintele Vasile Filip (la Rohița). Amîndoi l-au cunoscut pe Steinhardt, iar amintirile lor compun al treilea capitol al cărții.

Totuși, la momentul în care făceam documentarea, nu eram sigură cum voi folosi informațiile. Eterna întrebare care mă măcina era: „Bine-bine, dar cine spune povestea?“. Îmi era clar că nu Steinhardt, din simplul motiv că el și-a spus deja povestea într-o altă carte și nimeni nu o putea face mai bine de atît. Atunci cine? Am realizat că un aspect care mă impresionase mereu era istoria tatălui, bătrînul Oscar Steinhardt, care decide să-și aștepte fiul să se întoarcă din pușcărie. Această luptă a supraviețuirii dusă de tată cu o încăpățînare superbă mi-a adus aminte de un caz din familia mea, mai exact de bunicul meu patern. După ce tata a fost transferat cu serviciul într-un alt capăt de țară, tataie Costică a așteptat mult timp, răbdător, pînă trecuse de 90 de ani, întoarcerea acasă a fiului său. Desigur, situații complet diferite, dar totuși cunoșteam bine starea unui tată care își așteaptă fiul, așa că am pornit de la acest personaj.

Curînd mi-am dat seama însă că nu pot scrie toată cartea din perspectiva lui Oscar Steinhardt, ci poate doar un capitol, primul. Al treilea capitol, ultimul, a cuprins amintirile celor doi preoți pe care i-am menționat anterior. Mai rămăsese un capitol, al doilea, în care am înțeles foarte rapid că vreau să spun povestea din punctul de vedere al unui securist care-l urmărea pe Steinhardt. În momentul în care am avut această structură pe trei voci (tată, securistul, discipolul), am știut că am cartea. Din acel punct, lucrurile au fost mai simple. Singura provocare – probabil, cea mai mare – a fost că între timp s-a declanșat pandemia. Mărturisesc că am avut tot felul de gînduri, de exemplu „Dacă pățesc ceva și nu mai apuc să termin cartea?“. Deși totul s-a încheiat cu bine, am dus cu mine o anxietate uriașă. Care s-a evaporat atunci cînd am trimis editurii textul Steinhardt. Bughi mambo rag.

Relația mea cu Steinhardt a traversat felurite metamorfoze în tot procesul și încă mai las să se limpezească ce s-a întîmplat cu mine în acest interval. Ce știu sigur e că nu mi-a trecut prin cap să-l reinventez. Da, l-am privit și ca pe un personaj, dar dincolo de asta cel mai uimitor pentru mine e că Steinhardt a fost un om real. Poate părea simplu să-l transformi într-un personaj de roman, dar cu siguranță nu e. A fost o muncă desfășurată la mare înălțime, pe marginea ascuțită a lucrurilor, mereu cu grija de a nu aluneca, mereu cu teama de a nu spune prea puține sau prea multe.

Acum, la mai bine de un an de cînd am predat cartea, mă bucur să aflu tot mai des de la cititori că au citit Steinhardt. Bughi mambo rag și că asta i-a făcut să se îndrepte spre textele lui Steinhardt. Este exact finalul pe care-l puteam dori pentru călătoria cărții mele și știu că, deși Steinhardt a fost mai degrabă tăcut în volumul meu, el le va vorbi cu voce tare celor care-l vor căuta mai apoi în scrierile sale.

Lavinia Bălulescu este scriitoare. Este autoarea biografiei Steinhardt. Bughi mambo rag, Editura Polirom, 2020.

Sursa foto: Radio România Cultural

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.