Lipsa îndelungată a statului, adică a organismului care să gestioneze toate aspectele societății, i-a obligat pe evrei să găsească o structură care să-l înlocuiască. Aceasta este Comunitatea (în ebraică este numită kehila), cunoscută în spațiul românesc cu mai multe denumiri, ca breasla (de origine central-otomană), cu cea turcească de rufet sau cu denumirile de origine greacă eforie și epitropie. 

În spațiul românesc au existat astfel de comunități, bazate pe etnie, și la alți alogeni (armeni sau greci etc.). Acestea aveau, în raport cu statul român, în primul rînd un caracter fiscal, erau supravegheate de vistiernic și asigurau plata taxelor (mai mari decît ale majoritarilor). În schimbul achitării acestora, structurile menționate primeau o autonomie internă, ele gestionîndu-și viața socială: justiție, instrucție școlară, organizare religioasă, asistență socială etc. Este un sistem pe care l-am caracteriza, simplu, „autonomie contra bani“. Comunitatea evreiască e un complex instituțional care are în componență structuri specifice de cult, școlare, justiție, asistență socială și sanitară. Acestea aplica strategiile comunitare, ce pot fi asemuite cu conceptul modern de „politici publice“.

În spațiul evreo-român, conducerea acestor structuri era asigurată de lideri religioși și seculari. Cel religios era numit Hahambașa. Recunoscut de domn, el este într-un fel garanția autonomiei comunității, căci, așa cum se spunea într un document din 1727, el conduce „pentru folosul și chiverniseala breslei, după obiceiul lor“, dar domnul nu uită să amintească de plata impozitelor: „și cu a lui povățuire (a hahambașei) și chivernisela și visteria se folosește“. Iar conducerea seculară era reprezentată de staroste, care este un administrator al Comunității. Deci comunitățile evreiești aveau o recunoaștere, iar liderii lor erau parte din sistemul politic al Principatelor, ceea ce constituia o legitimitare a existenței lor. Aceasta se regăsește în menționarea lor, alături de majoritari și alți „străini“: „tîrgoveți, de orișice fel, moldoveni, armeni, jidovi și greci“.

Criza comunității

Situația avea să se schimbe odată cu apariția și consolidarea statului-națiune, care nu accepta existența unor structuri intermediare, de tip breaslă, fie etnice, fie profesionale. Concepția de bază a noului tip de stat este legătura directă între Putere și individ, fără intermediere. În noua realitate se va acționa pentru desființarea acestora sau pentru golirea lor de conținut. În actuala formă, autonomia era inacceptabilă. Un prim moment al acestor măsuri a fost adoptarea Regulamentului Organic, care prevedea că „orînduielile breslelor, a ruptașilor și a companiștilor încetează“. Semn al acestor schimbări, atribuțiile lui hahambașa „…se mărginesc numai întru împlinirea slujbelor duhovnicești și a credinței evreiești“ deci devin exclusiv religioase.

În paralel cu aceste schimbări de ordin juridic și politic au loc și schimbări în atitudinea față de evrei. Se petrece, mai întîi la nivelul discursului public, apoi în practica guvernării, o degradare a situației lor. Se va accentua în mentalul colectiv imaginea „evreu egal străin“. Expresie a acestei idei avea să fie neacordarea cetățeniei evreilor, prin Constituția din 1866. În acest context, va crește ostilitatea față de comunități, care sînt învinuite că sînt „stat în stat“, deci potrivnice suveranității statului-națiune. În paralel, a existat o „erodare“ din interior a Comunității, structura tradițională era negată de noile necesități ale membrilor săi, care refuză vechea solidaritate. Era unul din semnele autoemancipării evreilor.

În condiții noi, se caută și se găsesc soluții noi. În lumea evreo-română are loc, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o „explozie organizațională“. Mai concret, este vorba de apariția unor structuri autonome, asociații cu scop precis: înființarea și întreținerea unei școli, unui spital sau azil etc. Direcțiile sînt aceleași ca în comunitatea clasică, dar modalitatea de funcționare este diferită. Caracteristicile noilor structuri sînt autonomia – ele nu sînt subordonate nici unui tip de instituție – și participarea voluntară a membrilor acestor organizații la activități. Conducerea este asigurată de personalități din elita economică și intelectuală. În fapt, aceste organizații sînt forme ale societății civile moderne evreiești care devin motoarele diverselor activități în slujba colectivității.

Marile speranțe

După Primul Război Mondial, părea că va veni o perioadă bună pentru populația evreiască și instituțiile sale. Chiar în ziua proclamării Marii Uniri, se stabilea, la Alba Iulia, „deplina libertate națională pentru popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sînul său“. O declarație modernă, profund democratică, patronată de spiritul european al lui Iuliu Maniu. Pe baza acestei generoase declarații, Constituția din 1923 a acordat evreilor cetățenia deplină, România fiind ultima țară din Europa care a legiferat emaniciparea politică a evreilor. Din păcate, emergența antisemitismului, atmosfera pogromistă aproape permanentă vor crea probleme serioase activității instituțiilor comunitare. În fapt, principala direcție a acestor instituții avea să fie combaterea antisemitismului. Pentru a facilita această luptă, se creează, în 1936, o organizație ce va tutela întreaga activitate comunitară: Federația Uniunii Comunității Evreilor din România (FUCE).

Figura centrală a vieții evreiești interbelice a fost juristul dr. Wilhelm Filderman, care și-a închinat viața și cariera apărării populației mozaice, în cele mai grele perioade din istoria sa.

În același timp, trebuie subliniat că „sudura“ organizațiilor evreiești din diversele provincii s-a făcut greu. Cele două decenii ale României Mari au constituit o perioadă prea scurtă pentru realizarea unei integrări autentice, datorită unor diferențe culturale importante. Și totuși, în ciuda atmosferei grele, a ostilității ce lua adesea forma violenței, instituțiile evreiești au reușit o serie de succese, pe plan cultural, al instrucției, al asistenței medicale.

Holocaustul și regimul comunist totalitar

Capitolul românesc al Holocaustului se caracterizează prin degradarea civică a populației evreiești, printr-o legislație care îi excludea de la cele mai importante activități: învățămînt, sănătate, meserii liberale, instituții artistice, prin deposedarea de proprietățile lor, atît la nivel individual, cît și comunitar, prin deportări, violență fizică, exterminare. Pentru a scădea capacitatea de rezistență a populației evreiești, guvernul Ion Antonescu a desființat organismul central, adică FUCE. Aceasta este înlocuită de Centrala Evreilor, o organizație colaboraționistă, de tip Judenrat, creată în întreaga zona ocupată sau dominată de hitleriști. Rolul acestei organizații era de a ușura aplicarea legilor antievreiești. Comunitățile evreiești din teritoriu au rămas, dar erau atent supravegheate de filialele Centralei. Zestrea de proprietăți comunitare a fost confiscată: edificii de școli, spitale, biblioteci, chiar și sinagogi. Regimul a expropriat cimitire, cum a fost cimitirul Sevastopol din București, dispunînd exhumarea cadavrelor.

Prăbușirea guvernării Antonescu, în urma actului de la 23 august 1944, a trezit speranțe pentru populația evreiască. Dar speranțele perioadei de tranziție au durat puțin. Noul regim totalitar comunist ce s a instaurat în România nu privea cu simpatie ideea de alteritate, inclusiv cea etnică. Într-o primă etapă, comuniștii au încercat să golească instituția comunitară de funcțiile ei tradiționale: învățămînt, sănătate, asistență socială, activități ce au fost preluate de stat. Chiar și așa, fără funcțiile sale de bază, comunitatea era privită cu ostilitate. Puterea a realizat că în jurul Comunității se poate realiza un „spațiu alternativ“, periculos pentru un regim ce își propunea un control general al societății. Comunitățile evreiești, ca și alte instituții din sfera evreiască, au fost supuse unui control permanent din partea Securității și unei accentuate marginalizari.

Dificila revenire la normalitate

După prăbușirea comunismului, viața comunitară a încercat să revină la o anume normalitate. Aceasta în contextul unei scăderi drastice numerice a evreilor și a unei îmbătrîniri biologice. Lipsa unei experiențe politice democratice, după 50 de ani de regim totalitar, și probleme de ordin material au făcut dificilă revenirea la normalitate.

Cu toate acestea, se poate vorbi de o renaștere a vieții evreiești. Unele succese sînt notabile: restaurări de sinagogi, înființarea unei rețele de cluburi Jewish Community Center – frecventate atît de evrei, cît și de neevrei –, asistența persoanelor în vîrstă și bolnave, editare de publicații. În condiții dificile, se încearcă și se reușește menținerea unei vieți evreiești, a tradițiilor și, nu în ultimul rînd, există o preocupare pentru gestiunea memoriei istorice a poporului evreu. Aceste instituții asigură continuitatea, în noile condiții ale supraviețuirii microsocialului evreiesc. Printr-un pronunțat activism civic, ele sînt parte a vieții democratice a României de astăzi. 

Liviu Rotman este profesor la Facultatea de Științe Politice și director al Centrului de Studii Israeliene, SNSPA.

Foto: flickr