Exerciţii de teribilism

Consumaţie obligatorie: vodcă la jumate sau la plastic, "motorola", romulan prietenos, nu ăla cu gust de spirt, lichior mentolat din pastă de dinţi, la munte, cînd nu mai sînt bani (de parcă au fost vreodată!) şi nimeni nu are chef de chetă, pălincă. A se vorbi cu accent ardelenesc! Costumaţie obligatorie: blugi evazaţi "la comandă" (prin '95 bunicele încă mai aveau maşini de cusut "Sanda"), una bucată ie, dacă e de "Artizanat" e faină, geacă din piele întoarsă cu franjuri, geantă de cîrpă colorată care atîrnă şui pe umăr, inele, brăţări, cercei, un flower-power la gît, de control; păr lung, împletit în şuviţe, codiţe cu aţe colorate, picioare desculţe, dacă umbli aşa şi prin Bucureşti, noaptea pe la doişpe, eşti un adevărat, eventual chitară ca "să te iubească femeile" şi atunci ai cel puţin o unghie de la mîna dreaptă lungă, dată cu lac, caiet de cîntece, versurile de la "Blowing in the wind" printre primele pagini şi Phoenix la greu... Un "2 Mai" S.F. După ce ne-am probat evazaţii, cusuţi de Hoaşca, bunica lui Sebi, ne-am urcat în tren şi am plecat spre Insula Soarelui unde era o tabără anuală s.f. Pe drum, i-am tot împletit lui Sebi codiţe, din părul lung şi sîrmos, i-am făcut ochii cu creion dermatograf şi am băut oarece. S.F.-iştii aveau pantaloni scurţi, tricouri cu "Nemira" şi erau cuminţei, ca orice tineri în vacanţă. Bineînţeles că am făcut senzaţie. Unii chiar au gustat de complezenţă din vodca noastră "cu arome", alţii au strîmbat din nas. "Mă întreb cît alcool aveţi în sînge sau cît sînge în alcool!", a zis un ochelarist care citea din Fundaţia. Pe insulă, după ce ne-am pus cortul, am vrut să ne destrăbălăm, dar nu aveam cu cine. Am dat casu' la maxim, am dansat haotic pe malul Dunării, am cercetat toată insula în picioarele goale, am aberat despre viaţa asta de rahat, am dărîmat un cort, am făcut "ordine şi disciplină" la barul de pe vaporaş, turnînd vodcă în berile celor de la mese, cînd nu erau atenţi, l-am obligat pe barman să pună casetele noastre, ne-am sărutat în văzul lumii, aşa cum numai hippioţii ştiu să o facă, am strigat: "Iureş, acţiune, tinereţe!". S.F.-iştii nimic! Jucau badmigton sau şah şi discutau despre personajele lui Philip K. Dick. După două zile ne-am plictisit. Pe toată insula aia mai era un singur punker mai beat decît noi care se dădea şi el în spectacol, însă la un mod respingător. "Aicea nu-i de noi, printre luzării ăştia! Hai în 2 Mai!", ne-am decis brusc şi ne-am făcut rapid bagajele. Era prima oară cînd mergeam la 2 Mai, "patria hippioţilor". Ne pregăteam sufleteşte pentru întîlnirea cu "fraţii noştri" hippie. Credeam că vom fi imediat acceptaţi în marea familie, pentru că arătam şi ne comportam mai ceva ca-n Hair. În momentul în care am coborît din microbuz şi am întîlnit primul hippiot autentic, cu plete şi barbă, care ne-a salutat cu semnul "Peace!", eu una (nu ştiu Sebi cum era) am simţit că-l apuc pe Dumnezeu de picior! Faimosul bar de pe plajă era exact cum ni-l imaginam: o oază de libertate. Se bea fără cuvinte, se asculta Dylan în surdină sau poate era Manu Chao, nu mai ţin minte, eram totuşi în anii '90. Ne-am aşezat să bem şi noi, aşteptînd din clipă în clipă să "socializăm". Adică să se aşeze hippioţii cu noi la masă, să ne împărtăşească din experienţa lor de viaţă. Să-şi împartă frăţeşte băutura cu noi, că doar d-aia îs hippioţi, iar preţurile de la bar erau cam mari. Au trecut cîteva ore şi nici unul dintre pletoşi nu s-a mişcat de la locul lui. Parcă erau împăiaţi, îşi mai mişcau din cînd în cînd mîna după pahar, mai schimbau între ei cuvinte monosilabice. Se însera. "Las' că acuma o să înceapă dansul şi antrenul!" - am sperat. Aiurea! O singură fată grasă, cu părul lung, a dansat de una singură goală pe plajă (am întrebat-o a doua zi dimineaţa dacă nu vrea o cafea şi ne-a răspuns prompt: "Eu nu beau nimic fără grade!"). Ceilalţi cădeau din cînd în cînd de pe scaune, se ridicau, amintindu-şi să treacă pe la bar pentru o altă bere. Îşi trăiau beţia clinică, apatică. Adormeau cu capul pe masă. Şi parcă prea mult Dylan sau Manu Chao sau ce-o fi fost! Prea multă pace! Furioşi că nu ne bagă nimeni în seamă, deşi aveam evazaţi mai şmecheri ca ai lor şi cusuţi de Hoaşca, ne-am luat o sticlă de bitter prost de la butic şi ne-am dus cu casu' pe dig. Din spirit de protest am ascultat "Offspring" la maximum şi am început să regretăm insula şi pe S.F-işi. Parcă erau mai umani cu tot Dune-ul lor! Hippioate mici Peste cîţiva ani m-am întîlnit cu două hippioate mici la Universitate. Făceau parte din noua generaţie. Tot cu ii, tot cu flori în păr. Pe una o trezisem cu palme, din beţie, pe alta o învăţasem cîte ceva despre mijloacele de contracepţie. Mergeau vesele la un concert la "Preoteasa", cu chitări şi flaute. "Ce faci, nu vii şi tu?" - m-au întrebat, uitîndu-se cu scepticism la ţinuta mea "regulamentară" de oraş. Le-am spus că nu. "Dar tu nu mai eşti hippioată?!" - s-au mirat ele. "Tu şi cu Sebi eraţi cei mai adevăraţi hippie pe care i-am cunoscut vreodată în Vamă!" "Nu mai sînt hippioată, acum sînt scriitoare!" - am răspuns înţepată. Ce mi-o fi venit?! Nici măcar nu eram, dar suna bine. Alea mici au rămas cu gura căscată. Împlinisem deja 21 de ani, vîrsta majoratului la americani.