Pînă la vîrsta de cinci ani am petrecut perioade îndelungate de timp la bunicii din partea tatălui meu, într-un sat din nordul Olteniei. Cînd zic sat, mă refer de fapt la un cătun format din cinci case cu prispă, care dantelau o poiană, iar pe o rază de 5-6 kilometri nu întîlneai nimic altceva decît pîlcuri de pădure şi, ici-colo, mici livezi de pruni. Casa bunicilor – la fel cu cele asemeni ei din cătunul uitat de lume – nu era conectată la reţeaua de electricitate. Bunicii aprindeau în fiecare seară două lămpi cu gaz. Apa o scoteau din fîntînă cu ciutura, şi găteau la o plită cu foc de lemne – vreascurile se găseau din belşug prin preajmă. Muncile agricole erau o corvoadă, pentru că absolut toate se făceau manual. Îmi amintesc că săpatul porumbului era complicat de faptul că trebuia mai întîi să desprindem o bucată din pămîntul cleios care se betona vara şi apoi să o spargem cu muchia sapei în bucăţi din ce în ce mai mici.

Atunci cînd ai mei se tachinau, maică-mea îi înşira lui taică-meu diferenţele de civilizaţie între locurile lor de origine: ea se născuse „cu telefon la cap, autobuz la poartă şi tren în fundul curţii“. În plus, bunicii mei din sudul Olteniei scoteau apa din fîntînă cu ajutorul unei pompe electrice (apa cu care se uda frecvent şi grădina de zarzavaturi) şi găteau la un aragaz cu butelie de gaz. După cinci ani petrecuţi „în sălbăticie“, prima ispravă pe care am comis-o în „lumea civilizată“ a bunicilor din partea mamei a fost să înfig capetele unei bucăţi de sîrmă într-o priză electrică. Ritul de trecere spre civilizaţie s-a produs cu ajutorul unui scurtcircuit pe care l-am produs atunci.

În povestea de mai sus nu se ascund germenii vreunei fabule, sau nu ai uneia care propune un model explicativ despre decalaje socioeconomice regionale de tipul „diferenţe de mentalitate“ (invocate cu mîndrie de maică-mea). De fapt, motivul major pentru care cele două contexte difereau atît de mult ţinea de felul în care sistemul comunist a gestionat geografii diferite atunci cînd a trecut la colectivizarea proprietăţilor ţărăneşti: pentru că dealurile din nordul Olteniei, din satul natal al tatălui meu, nu ofereau perspective pentru dezvoltarea unei agriculturi industriale şi, din acest motiv, a fost întîrziat la electrificare etc., pe cînd celălalt a fost pentru multă vreme unul dintre campionii zonelor producătoare de grîu din România socialistă. De aici atenţia diferită cu care statul socialist s-a implicat în dezvoltarea celor două sate.  Explicaţia simplistă a „diferenţelor de mentalităţi“ nu este numai apanajul discuţiilor indivizilor comuni. Ea este trîntită zilnic pe piaţa ideilor primite de-a gata în zecile de dezbateri cu specialişti, la televiziunile autohtone, atunci cînd se clamează decalajul României faţă de Occident, sau cele dintre diferite regiuni ale ţării. 

De fiecare dată, iese la iveală faptul că vinovaţii sînt fie ortodoxia – evocată de cei care au reverii cu ethosul protestant al muncii pe post de Biblie a civilizaţiei moderne –, fie metehnele moştenite în fibra neamului prin preluarea de la cotropitorii nevolnici care şi-au exercitat puterea pentru perioade mai lungi sau mai scurte asupra ţărilor române – evocate de românii verzi. 

Constanţa celor două abordări este dată de plasarea explicaţiilor pentru înapoiere în sfera culturii specifice. Procesele istorice, la fel de specifice, care stau la baza decalajelor sînt mai mereu ignorate. Rezultă de aici un cor al văicărelilor cacofonice pline de clişee greţoase, printre care vina celor 45 de ani de comunism se detaşează clar – un campionat de identificat topuri în care sîntem pe ultimul loc în Balcani, Europa sau în lume. Orice străin care deschide televizorul în România rămîne fascinat de voluptatea cu care ne place să discutăm despre ratare.

Bogdan Iancu este cercetător la Muzeul Ţăranului Român. Susţine seminarii la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA.

Foto: A. Manolescu