- interviu cu Luca NICULESCU, redactor-şef la Radio France Internationale -

Pe ce bază credeţi că au fost luate recentele decizii ale guvernului francez? Este vorba de o strategie naţionalistă, construită de fapt mai demult, sau este un impuls al momentului? 

Preocupările legate de insecuritate nu sînt noi în sînul dreptei franceze. În 2002, Jacques Chirac a cîştigat alegerile prezidenţiale marşînd pe ideea „siguranţei cetăţeanului“. Această temă, impusă atunci de dreapta tradiţională, l-a penalizat atît de mult pe candidatul stîngii, Lionel Jospin, încît acesta nici nu s-a calificat în al doilea tur de scrutin. Tema îi este cunoscută şi apropiată şi lui Nicolas Sarkozy, care a fost de două ori ministru de Interne. Nu este vorba deci despre nişte subiecte noi. 

În urmă cu zece luni, guvernul francez lansa cu mare pompă chiar o serie de dezbateri pe tema identităţii naţionale. Prefecturile au organizat întîlniri la care putea să participe oricine şi să răspundă la întrebarea „ce înseamnă să fii francez?“. S-a spus atunci că guvernul de la Paris face aceste dezbateri într-un scop electoral, deoarece se apropiau alegerile regionale. Dacă aşa stau lucrurile, atunci s-a înşelat. Dincolo de faptul că Franţa a fost ironizată în presa străină pentru aceste dezbateri, dreapta a pierdut categoric alegerile regionale. 

În ceea ce se întîmplă acum, există mai multe posibile explicaţii. Nu putem nega că în societatea franceză, mai ales în marile oraşe, există o iritare faţă de cerşetorii din Europa de Est, în primul rînd din România. Guvernul de la Paris era agasat, şi din cauza lipsei de reacţie a autorităţilor române faţă de această problemă, care fusese semnalată încă de la prima vizita a lui Pierre Lellouche, secretarul de stat pentru afaceri europene, în urmă cu mai bine de un an. Există motive reale deci, dar este probabil că guvernul francez a acţionat acum şi din cauza unor obiective pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt, există dorinţa de a scăpa de scandalul financiar în care era implicat Eric Woerth, ministrul Muncii, şi care ameninţa să ducă pînă la preşedintele Nicolas Sarkozy. Pe termen lung, e vorba de o poziţionare, înainte de alegerile prezidenţiale de peste un an şi jumătate, pe nişte teme apropiate lui Nicolas Sarkozy. 

Etnia romă este un ţap ispăşitor pentru promisiunea luată în numele Ministerului Imigrării şi Identităţii Naţionale (aceea de a realiza 30.000 de deportări anual ale imigranţilor ilegali)? Pînă la urmă, de ce etnia romă şi nu alte naţionalităţi? (avînd în vedere că etnia înseamnă ceva, naţionalitatea altceva...) 

E evident că romii sînt un ţap ispăşitor mai bun, mai uşor de atacat decît alte etnii sau categorii sociale. În general, nu sînt iubiţi în nici o ţară europeană, nu au grupuri de lobby sau de presiune puternice, nu sînt reprezentaţi politic decît ici şi colo etc. 

Încă o dată însă, mulţi dintre cetăţenii francezi, mulţi dintre alegătorii francezi, deci, sînt deranjaţi de prezenţa lor numeroasă pe străzile marilor oraşe. Interesant este că guvernul francez practica de ani de zile „repatrierile voluntare“. Cetăţenii români şi bulgari în special primesc o sumă de bani – 300 de euro – şi un drum gratis cu avionul în ţara lor. Asta ajută la realizarea „cotei“ de repatrieri sau de expulzări fixate de ministrul de Interne. Operaţiunea nu îşi atingea în întregime scopul, deoarece, de multe ori, cei trimişi în ţară se întorceau în Franţa. Prin recenta mediatizare, Hexagonul spera să „forţeze“ mîna Bucureştiului în luarea unor decizii prin care romii să nu mai plece atît de uşor în alte ţări. Evident, nu poate fi vorba despre măsuri de restrîngere a libertăţii de circulaţie, ca urmare trebuie investiţi bani în programe de acces la educaţie, la piaţa muncii, la locuinţe, pentru ca ei să dorească să rămînă aici. Dar să nu ne facem iluzii, acest proces va dura ani de zile, se va întinde pe o generaţie sau chiar mai mult, e nevoie de răbdare şi de determinare, nu de acţiuni mediatice de plimbare a unor oameni dintr-o ţară în alta. 

Imaginea Franţei este, la ora aceasta, afectată? Sau acţiunile de „repatriere umanitară“ iniţiate în Franţa au efect de undă, propagîndu-se şi în alte ţări – Italia, Spania? 

Imaginea Franţei este cu siguranţă afectată. Ţara drepturilor omului este privită ca fiind cea care practică primele deportări în masă din secolul XXI! Au fost condamnări din partea unei comisii a ONU, a OSCE, a Parlamentului European, a Consiliului Europei, Vaticanul a avut şi el cuvinte critice... şi lista poate continua. Asta nu înseamnă însă că Franţa nu a dat idei şi altora. Italia, care a avut şi ea o problemă cu românii după cazul Mailat, ar putea să profite de ocazie, dificultăţi ar putea apărea şi în Spania sau în ţările nordice etc. Tentaţia e destul de mare, mai ales că nu a trecut criza economică. Ar trebui o reacţie destul de puternică a Uniunii Europene, dar şi în UE, pînă la urmă, atitudinea statelor membre contează mult.. 

Repatrierile umanitare au totuşi iz de expulzare? 

În unele cazuri, da. Există oameni care au plecat benevol, există alţii care au fost convinşi sau hărţuiţi ca să plece şi există şi oameni care, pur şi simplu, au fost expulzaţi. Chiar autorităţile franceze recunoşteau că în primele şapte luni ale anului, din cei peste 10 mii de români şi bulgari trimişi acasă, 1300 au fost expulzaţi. Şi aici intervine o chestiune foarte delicată pentru că expulzările, mai ales între două ţări europene, trebuie verificate atent, luat fiecare caz în parte, analizat. Sînt mulţi observatori care pun sub semnul întrebării corectitudinea procesului de expulzare. 

În concluzie, cum evaluaţi continuarea acestor decizii? Poate fi şi un semnal demn de luat în seamă şi un impuls pentru o mai activă implicare pentru integrarea etniei rome, sau va rămîne doar la stadiul unui scandal, care va pieri, pur şi simplu, fără prea multe implicaţii? 

Decizia autorităţilor franceze de a mediatiza aceste repatrieri poate avea şi efecte benefice. Europa îşi poate da seama că e nevoie de mai mult decît a făcut pînă acum pentru a-i integra pe cei aproape 12 milioane de romi, dintre care mulţi trăiesc într-o stare de precaritate teribilă. Greu de crezut că în secolul XXI nu se poate face mai mult decît ceea ce vedem acum: distrugerea cu buldozerele a unor tabere mizerabile şi acuzaţii reciproce între state din Europa. 

a consemnat Stela GIURGEANU