De multe ori, femeile pe care le-am întîlnit pe teren nu erau ele însele personajele mele. Dar erau acolo, lîngă bărbatul sau copilul sau o altă femeie cu care urma să vorbesc. Niște prezențe discrete, pe care le-am ținut minte. Iar la multe dintre ele ghiceam că, dacă aș avea răgazul să le descopăr mai bine – dincolo de amabilitățile dinainte sau după interviul cu „celălalt” –, aveam să aflu povești sau oameni interesanți. Așa, mi le amintesc doar ca femeia care ne pregătise un minunat  tort cu zmeură, după ce împreună cu soțul ei – un pictor din Valea Jiului – hoinăriserăm pe munții la poalele cărora se afla și coliba lor. Sau cea cu balconul plin de flori, ca o seră, într-un mic apartament din București, flori pe care le-am tot admirat înainte de interviul pe care urma să i-l iau soțului ei – un cunoscut muzicolog. Și așa mai departe… Mai jos, însă, voi face scurte schițe de portret ale femeilor întîlnite pe teren, în căutare de reportaje, femei care au rămas, în însemnările mele de reporter, ca personaje ale reportajelor mele.

Pe Sofia Volbert am întîlnit-o în curtea bisericii din satul Criț. Îi țin minte ochii mari și albaştri. Era omul, adică femeia care avea grijă de biserica veche, construită pe la 1810. Cînd am fost acolo, la biserică se făceau reparații după mai bine de o sută de ani. Sofia Volbert mi-a povestit că, mai demult, a citit o carte în care scria că „dacă o naţiune îşi pierde istoria, îşi pierde identitatea“. Deja saşii începuseră să plece din sat. „Dacă pleacă toţi” – s-a gîndit femeia – „cine o să  spună mai departe poveştile satului sau ale bisericii?” Aşa că s-a apucat să citească, să caute prin arhive şi prin podurile caselor și a aflat istoriile satului și ale bisericii. Mi le-a spus și mie, strecurînd printre ele mici istorii de-ale ei, mici emoții personale pe care mi le-a transmis poate fără să vrea. Nu o să uit niciodată că, în spatele bisericii, pe unul dintre monumentele ridicate în cinstea eroilor satului, ultimul nume scris acolo este numele bărbatului pe care Sofia Volbert l-a iubit în tinerețe. Femeia nu s-a căsătorit niciodată.

Despre  Florica Bregar, din Galda de Sus, știam doar că are 84 de ani și că, la vîrsta ei, merge pe bicicletă. Am vrut, la Radio Europa FM, să-i oferim o bicicletă nouă. Așa am cunoscut-o și i-am aflat povestea. O poveste pe care mi-a spus-o cu simplitate și modestie. S-a născut într-o familie cu încă șase copii. A mers la şcoală doar pînă-n clasa a V-a. În rest, a muncit alături de familia ei. La cîmp, la vie, cu animalele. După ce s-a căsătorit, muncii la cîmp şi acasă i s-a adăugat creşterea copiilor, ceea ce nu a fost deloc simplu. Mai ales că, pentru cîţiva ani, a trebuit să-i crească singură, fiindcă soţul ei a fost arestat din motive religioase. Pentru că avea multe de făcut şi nu era uşor, pe la 23 de ani s-a urcat prima dată pe bicicletă şi a văzut cît de mult o ajuta faptul că putea să ajungă mult mai repede acolo unde avea treabă. La grădină, la vie sau la moară. Şi, iată, aşa, bicicleta a însoţit-o de-a lungul vieţii. Munca şi pedalatul o ţin pe Florica Bregar plină de viaţă, la 84 de ani. De la Florica Bregar nu o să uit simplitatea și modestia ei.

Cine o cunoaște pe doamna Pagu nu o uită ușor. Este ceea ce se cheamă un personaj. Știe să se pună în valoare și să te uimească. Am vrut să o cunosc pentru că știam că, la aproape 90 de ani, aleargă, este campioană europeană, la marș pentru vîrstnici, ba într-un an a fost și campioană mondială. Pînă la urmă, nu prin asta uimește doamna Pagu, Elena Pagu, cel mai mult, ci prin spiritul ei tînăr, prin cochetăria ei, prin filozofia de viață, prin puterea de a iubi și a se bucura de toate astea ca o adolescentă. Rîde întotdeauna pe seama vîrstei ei și spune că are 80 și… treaba mea de ani! Doamna Pagu crede că „cel mai important în viață e să te mulțumești cu ce ai, cu ce poți realiza prin forțele tale, fără să-i stingherești prea mult pe alții, fără să depinzi prea mult de altii”. Îi place Chopin, încă mai învață poezii și… cîntă.

Doamna Pîrvan e o femeie cochetă, care nu-și arată vîrsta. „Am 60 de ani, dar în suflet am 30.” „Tu cîți ani crezi că are mami?” – o întreb pe Alberta, care se lasă îmbrățișată de mama ei. „29!” – răspunde fără să stea prea mult pe gînduri. Alberta este o fetiță în vîrstă de 14 ani. S-a născut fără mîini și fără femure. Adică picioarele ei încep cu genunchii, chiar de sub burtă. La naștere a fost abandonată. Însă știrea că la Tîrgoviște s-a născut o fetiță fără mîini și fără femure a făcut înconjurul televiziunilor. Doamna Pîrvan se uita, ca de obicei, seara, la televizor și a văzut și ea știrea. Avea deja în plasament o fetiță cu sindromul Down. Însă gîndul că nimeni nu se gîndea la fetița de la televizor nu-i dădea pace. Așa că s-a dus la spital s-o vadă. A fost o dragoste la prima vedere. Nu se plînge de greutăți.

„Eu îmi doresc ca acești copii să aibă parte de mai multă iubire, chiar dacă au anumite probleme. Cunosc oameni care-și țin copiii ascunși în casă, le e rușine să-i scoată în parc sau pe stradă. E păcat. Nu trebuie să ne fie rușine. Altele sînt lucrurile de care ar trebui să ne rușinăm. Care sînt astea, iubire?” „Să ne fie rușine dacă mințim, dacă furăm sau facem fapte rele.” „Bravo, iubire! Așa e! Lumea mă întreabă de ce n-am luat un copil sănătos. Am zis că oricine poate să crească un copil sănătos, dar ce facem cu ceilalți? E provocarea vieții mele.”

De la doamna Pîrvan nu o să uit seninătatea, ba chiar fericirea pe care o are lîngă cele două fetițe.

Doamna Irina mă ia de mînă fără să se gîndească prea mult şi mă bagă în curte. “Vino, vino! Nu sta în stradă!” La 90 de ani, doamna Irina locuia singură, într-o casă plină cu păpuşi. Prima dată a ajuns la Sighişoara în 1946 , dintr-o greşeală.  Pur şi simplu, a greşit trenul care trebuia să o ducă la Oradea şi a rămas peste noapte la Sighişoara. Ştie şi acum: a dormit la hotelul Burg, care era undeva lîngă parc. „Acum nu mai este hotelul ăla… Seara, am urcat în cetate şi am zis: Iiiooi, ce frumos e aicea! La anu’ poate strîng nişte bani şi vin să stau la hotel o săptămînă. Dacă-mi zicea cineva că o să  îmbătrînesc aici, nu credeam!“

După ce s-a căsătorit, doamna Irina şi soţul ei au cumpărat apartamentul de la parter din Casa Melas din Sighișoara şi au trăit fericiţi aici pînă acum 30 de ani, cînd soţul femeii s-a dus. „M-a rugat ca, orice aş face, să nu plec din cetate. Şi am rămas aici…” Doamna Irina are două cămăruțe la parterul Casei cu uşă din lemn, vopsită într-un verde spălăcit. De fapt, are două camere şi o bucătărie. Nimic nu pare aşezat la întîmplare. Lîngă fereastră se află maşina de cusut la care doamna Irina a lucrat toată viaţa. Curtea interioară a casei e tipică pentru cetate. Are o mică grădină în care plantele au crescut cum au vrut ele printre dalele de gresie. Pe mica prispă a casei, doamna Irina are ghivece cu muşcate. De la doamna Irina nu o să uit atașamentul față de cetatea Sighișoarei, felul în care a iubit ‒ și cetatea, și bărbatul pe care l-a cunoscut în cetate ‒, dar nici seninătatea cu care și-a trăit ultimii ani, printre păpuși și ghivece cu mușcate.

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat cartea de reportaj Locuri, oameni, povești,  Editura Casa de pariuri literare.