Poate paradoxal, dar chiar şi acum, multe dintre dilemele şi provocările feminismului românesc au legătură cu evoluţia istorică şi politică a României şi cu dezvoltările relaţiilor de gen din perioada tranziţiei. După 1989, feminismul românesc, deopotrivă teoretic şi practic, a trebuit să acopere un gol creat de comunism, să recupereze o diferenţă uriaşă comparativ cu evoluţiile sale din Europa de Vest şi din Statele Unite, evoluţie care, pornind de la manifestările feministe din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, ar fi caracterizat şi România. Diversele tipuri de „egalitarisme comuniste“ trebuie disociate de feminism pentru că raportul dintre feminism şi comunism este de contradictio in terminis în condiţiile în care comunismul nu a urmărit autonomia femeilor. Aceste recuperări de care aminteam nu reprezintă o formă facilă de mimetism cultural ori politic. Din contră, ele presupun recunoaştere şi adaptare la nevoile şi interesele femeilor şi ale bărbaţilor din România contemporană nouă. Dacă în ţările vestice feminismul a trecut prin diferite prefaceri, schimbări, (re)sistematizări interne, adică a cunoscut agende diversificate şi uneori conflictuale, numite metaforic, în literatura de specialitate, „valuri“, în România feminismul a putut să dezvolte o singură agendă, cea a egalităţii în drepturi ori a primului val în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea.
 
Aşadar, întorcîndu-mă în România anului 2010, una dintre dilemele feminismului românesc este următoarea: noi în ce val sîntem sau ce fel de agendă am dezvoltat în ultimii ani? Întrebarea nu este o ghiduşie teoretică formulată dintr-un „turn de fildeş“ pentru simpla plăcere de a ridica probleme lipsite de legătură cu viaţa cotidiană trăită a femeilor şi a bărbaţilor. Nicidecum. Metafora valurilor reflectă agende cu probleme şi mijloace distincte de rezolvare care afectează practica politică. Dacă primul val a fost cel al egalităţii, începînd cu anii ’60 s-a dezvoltat valul diferenţei, după care, aproximativ 30 de ani mai tîrziu, agenda s-a modificat în direcţia reflectării diferenţelor multiple între femei ori, altfel spus, valul trei a început să fie conturat. Subliniez din nou că aceasta este evoluţia feminismului vestic. Aşadar, în România, pentru ce optăm? Pentru sincronie sau diacronie? Sincronizare cu evoluţiile vestice ale valului trei care au ridicat probleme serioase privind includerea feminismului în valul doi faţă de diversele categorii de femei şi problemele cu care se confruntă acestea ori diacronie pentru că, în fapt, liniaritatea transformărilor din „feminismul vestic“ a evidenţiat modificări peste care nu poţi sări? Simplificînd, putem îmbrăţişa fără rezerve valul trei al diferenţelor multiple între femei, care scindează femeile în diverse grupuri fără să fi avut un val doi care atrage atenţia că femeile împărtăşesc probleme comune? Putem integra necritic perspectiva diferenţelor multiple între femei în condiţiile în care nici din punct de vedere teoretic, dar nici practic problemele comune cu care se confruntă femeile nu sînt vizibile şi adresate politic decît foarte puţin şi nesistematic?
 
Concluziile unei cercetări întreprinse anul trecut (proiectul „Social Exclusion in Romania and Third Wave Feminism“, coordonat de prof. univ. dr. Mihaela Miroiu) privind tipurile de discursuri feministe care se regăsesc în România în prezent sînt extrem de utile pentru a ieşi din situaţia dilematică. În România, discursurile feministe s-au pluralizat după 1989; astfel poate fi identificat un feminism hibrid care înglobează deopotrivă trăsături ale discursului valului doi, valului trei, tendinţe postmoderne şi postfeministe.
 
 Feminismul valului trei însă, în contextul moştenirii şi al dezvoltării autohtone, este provocator. Pentru multe feministe el ridică probleme şi nu pare altceva decît un miraj cultural; pentru altele, perspectiva diferenţelor multiple este atrăgătoare mai ales pentru a nu face greşeli asemănătoare celor din spaţii geografice mai îndepărtate de noi. Dar printre feministele care preferă agenda şi abordările valului trei se aude o voce care şopteşte: „da, există diferenţe între femei, dar să nu uităm şi de interesele comune“. A sări peste anumite etape în condiţiile în care femeile au şi interese comune, nu doar interese exclusiv specifice poate reprezenta nimic altceva decît o disimulare a unor probleme concrete. În anumite contexte toate valurile sînt necesare pentru că se adresează unor probleme specifice folosind instrumente distincte. Aşadar, este nevoie de reflexivitate critică şi de stabilirea unui echilibru delicat între feminismul diferenţei şi cel al diferenţelor multiple, pentru că în România femeile – pe lîngă interese specifice în funcţie de mediul de rezidenţă, nivelul de educaţie, vîrstă, etnie etc. – au şi interese comune. Măcar pentru că, vorba cercetătoarei Valentina Marinescu: „teoretic şi legislativ sîntem în valul trei, dar în viaţa de zi cu zi sîntem în valul doi“.

Oana Băluţă este preparator univ. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti. Ultima carte publicată: Gen şi putere. Partea leului în politica românească (Editura Polirom, 2006).