A existat, acum mulţi ani, un număr al Dilemei care trata aceeaşi temă: idealuri şi aspiraţii ale "românilor". Desigur că, apărînd prin anii ’90, se ocupa de ele, vrînd-nevrînd, din perspectiva tranziţiei. În perioada de atunci, societatea de consum era doar o "frumoasă fără corp", pe care nu o puteai, în general, atinge, dar la care erai liber să visezi. Primele supermarketuri, excursii în străinătate, maşini de lux sau credite la orice, de la electrocasnice la case, reprezentau cu atît mai mult idealuri cu cît puţini dintre conaţionalii noştri ştiau, pe atunci, de ele. La începutul anilor ’90 şi o Coca-cola sau o masă la McDonald’s ne puteau face fericiţi. Ca să nu mai vorbim de o maşină de spălat, o excursie în Grecia sau o slujbă la o multinaţională.De atunci încoace, lucrurile s-au mai schimbat. Boom-ul consumului şi al creditelor a devenit ceva obişnuit, slujbele la firme străine, la fel, cel puţin în oraşele mari; în oraşele mici şi în unele zone rurale, din lipsă de alte perspective, au apărut migraţiile în străinătate. Se poate vedea, din cele de mai sus, că idealurile şi aspiraţiile neaoşe au evoluat de la mici fericiri consumiste la mitologii închegate şi filozofii de viaţă. Mitul "lumii noi" (în cazul românilor nu America, ci, mai curînd, Spania şi Italia), în care te duci "să-ţi faci averea", după care, eventual, te întorci în ţară să arăţi de ce-ai fost în stare, e unul dintre ele. Sau cel al managerului de firmă, într-atît de prosper încît să îşi permită să aibă o maşină străină, în leasing, să-şi plătească, lunar, ratele la casa ce va fi gata în cinci ani sau să-şi dea copilul la o grădiniţă particulară. Ca să nu mai vorbim de imaginea, demnă de urmat, a vedetelor de succes cu care sînt împînzite micile ecrane, printre care se numără, mai nou, şi oameni de afaceri, personaje ce îmbină mitul celebrităţii cu cel al reuşitei, pe cont propriu, în afaceri.Aceste mituri au luat naştere dintr-un conglomerat de idealuri, între care cele materiale nu sînt decît o mică parte. Atunci cînd îşi construiesc o filozofie de viaţă, care speră să le asigure "fericirea", sau măcar mulţumirea, oamenii au nevoie şi de motivaţii mai mult sau mai puţin idealiste: fie unele legate de probitatea profesională, fie altele centrate în jurul valorilor comunitare de respect şi într-ajutorare, fie unele religioase ca atare; fie, pur şi simplu, o serie de atitudini personale, de multe ori chiar egoiste şi hedoniste, dar care le asigură o existenţă confortabilă. (I. P.)