Foaia de parcurs a presei şi goana după poveşti
La Revoluţie împlineam 30 de ani de gazetărie, dintre care 25 în jurnalismul de investigaţie. Mă mîndream că am doborît un prim-secretar de judeţ (un fel de Ceauşescu local) şi doi miniştri. Ancheta (aşa i se zicea articolului de investigaţie) despre potlogăriile prim-secretarului a reuşit să apară, cele despre miniştri s-au oprit la secţia de presă a CC al PCR (noua formulă de cenzură după ce se desfiinţase cea oficială), dar respectivii au fost totuşi schimbaţi. Presa comunistă era discretă cu faptele de corupţie ale activiştilor de partid, singura pedeapsă fiind rotirea în posturi, tot în „aparat“. După Revoluţie, cu o presă efectiv independentă, cu libertate de gîndire şi de expresie, n-am mai înregistrat o asemenea performanţă. Cauza: decidenţii, în marea lor nesimţire, nu mai ţin cont de ce scrie presa. Gazetarii mai tineri nici nu-şi imaginează cenzura. La începutul perioadei comuniste, controlul prealabil făcea parte din represiune, iar instrucţiunile erau secrete. Toate informaţiile (chiar şi aluziile) care prezentau într-o lumină negativă sistemul social erau eliminate. Existau realităţi paralele. Rescrierea realităţii ducea la insalubritate morală.
Cenzorii îşi „îmbunătăţeau“ permanent nivelul politico-economic, doar că aveau atîta cenzură în cap, încît creierele lor se micşorau. Cenzorii de la „Tipărituri“ umblau prin dughene, de Paşti, să caute „materiale cu caracter mistico-religios“. Căutau felicitări cu ouă vopsite sau iepuraşi. La Poştă, aceeaşi cenzură căuta felicitări cu „Sărbători fericite!“ şi, dacă era adăugat, de mînă, „Hristos a înviat!“, atunci „înscrisul“ era confiscat şi ajungea la Securitate.
Uneori, după cenzură, nici autorul nu mai era sigur că el scrisese textul „bun de tipar“. Exista şi un index de subiecte interzise. Uneori mai glumeam între noi, că ne-ar fi mai util unul cu cele „permise“. Îmi aduc aminte de un banc, din multele care circulau pe seama libertăţii presei. Întrebare: E cenzurată presa? Răspuns: În principiu, nu. Din păcate, ne e însă imposibil să aprofundăm acest răspuns.
Oficial, cenzura s-a desfiinţat în 1977. Priveam birourile bine păzite ale cenzorilor de la Casa Scînteii şi ne bucuram, fără să realizăm că vor apărea mii de birouri, ale autocenzurii. A apărut imediat cenzura internă, autocenzura, care ocupa locul 1 în sfera constrîngerii presei. „Ce se taie nu se fluieră“ – se spunea în fiecare zi cînd se tăiau pasajele incomode. Veşnicul raport „libertate vs cenzură“ s-a menţinut. Exista o întrecere în fardarea minciunii, iar la numai cîteva luni după ce Nicolae Ceauşescu a preluat puterea, s-a instalat cultul personalităţii, ce avea să ajungă la paroxism. După cîteva greşeli de tipar – „Niciolae“, „Nicoae“, „Ciocacacu“, „Ceauşescolae“ (în poezia „Erou al Păcii“), numele Ceauşeştilor nu se mai despărţeau în silabe, adică nu mai treceau de pe un rînd pe altul. O literă greşită în transcrierea numelui conducătorului se plătea scump. Un mare scandal a fost cînd, din despărţirea în silabe, un cap de rînd a arătat astfel: „minte, tovarăşul“. Printr-un vid informaţional, propaganda ceauşistă devenea eficientă pentru „coeziunea societăţii“. Limbajul totalitar a dus la instalarea dictaturii de opinie. Iar fără limba de lemn ideologia ar fi fost literă moartă. Şi scriitura devenise falsă, dar era considerată mobilizatoare: „Progresul societăţii socialiste este perpetuu“; „Toată lumea ştie că…“. Pseudorealitatea însemna în primul rînd sloganuri ale limbii de lemn.
După ce s-au interzis abonamentele la publicaţiile străine, considerate periculoase, culmea absurdului a fost atinsă cînd pe lista de „interzise“ a apărut chiar şi Pravda, considerată decenii la rînd „Biblia“ presei din ţările socialiste. Blocada ideologică a fost însoţită de izolarea politico-teritorială a României.
Cea mai blîndă pedeapsă în presă era pierderea dreptului de semnătură, să nu mai vadă numele „cei mari“. Se considera că cel mai important talent al unui jurnalist era ascunderea adevărului. Mulţi şi-au pierdut conştiinţa şi măsura. Pentru noi, jurnalist cu talent era acela care scria cu efect, pentru lectura printre rînduri. Cititul printre rînduri devenise un exerciţiu intelectual.
Am scris prima dată despre reclama din spatele stadionului Giuleşti: „nici o masă fără peşte oceanic“. Mi-am permis în final o întrebare nevinovată: „Chiar nici una?“. A ieşit un scandal infernal. La cîţiva ani am reluat ştirea, în alt context, cu un minuscul comentariu: „Ce de peşte!“. Chiar şi informaţiile „pozitive“ stîrneau furia conducerii: am scris că s-a încercat o metodă aparte de vînătoare, direct din telecabina Buşteni-Babele, deasupra crestelor, preşedintele reuşind să împuşte 79 de capre negre. Scandal de proporţii: cu ce scop a fost dată această informaţie?
Nu se mai terminau anchetele cînd o fotografie cu tovarăşul a apărut cu capul în jos. De departe, recordul l-a bătut o fotografie retuşată în graba prinderii trenurilor de noapte, după ce de la secţia de presă s-a primit indicaţia să se uniformizeze… pălăriile. Honecher, preşedintele RDG, ţinea pălăria în mînă, iar Ceauşescu – pe cap. S-a ales varianta „amîndoi, în mînă“. Retuşorul i-a mutat lui Ceauşescu pălăria în mînă, dar în graba care-l apăsa a uitat să i-o elimine de pe cap. S-a pornit în toată ţara o cursă infernală pentru retragerea tirajului, dar era prea tîrziu. Noroc că cititorii treceau în grabă peste „cărămizi“ şi nici tovarăşul n-a aflat. Să nu se creadă că nu existau şi atunci „proceduri“: dacă aveai o ştire aparte, şeful te întreba: „A apărut în Scînteia?“. Nici vorbă de întîietate, ca acum. La un moment dat, „faptul divers“ rămăsese singura rubrică de libertate. La sfîrşitul anilor ’80, secţia de presă a CC al PCR era cu ochii şi pe „faptul divers“, eliminîndu-l total.
Mass-media postcomunistă
Sfîrşitul lui 1989 a adus schimbări fără precedent în presa românească. Redevenea cu adevărat „cîine de pază“. Gafe s-au făcut şi după 1990, dar nu erau devastatoare (un ziar a publicat o cronică la un meci de fotbal înainte ca acesta să se joace). Presa a început să se profesionalizeze cam la doi ani de la Revoluţie. Au fost săriţi paşi chiar şi în domeniul tehnic. De la epoca lui Gutenberg, am sărit direct la computer. Au apărut sute de titluri, poştaşii se plîngeau că nu mai pot căra în tolbă atîtea ziare. Degringolada s-a instalat cînd presa serioasă a încercat să adapteze cîte ceva din sumarul prea numeroaselor tabloide apărute.
N-aş fi crezut că, la 22 de ani de la momentul cînd singurul loc unde se mai stătea la coadă erau chioşcurile de presă, doar vînzarea ziarelor însoţite de DVD-uri, şampon sau cărţi mai e posibilă. Păcăleala cu editarea cărţilor doar prelungeşte agonia. Chiar şi publicaţii considerate serioase şi-au centrat structura pe monden, sex, scandal, în general pe şocant. Calitatea e precară, codul deontologic a dispărut. A dispărut şi dezbaterea de idei, apărînd „pozele“. Nu mai contează calitatea scrisului şi tematica, ci dacă ştii să găseşti cele mai apetisante femei goale. Presa scrisă e omorîtă în primul rînd de cei care cumpără ziarele pentru sînii Biancăi lui Bote sau nunta lui Borcea. Mă minunez de febra ce cuprinde presa cînd soseşte în ţară Monica Columbeanu şi de mimetismul delirant şi hiperemoţionant la zicerile unor Magda Ciumac. Criza de credibilitate rezidă şi din neimportanţa unor informaţii şi a prostului-gust. Mi-aş dori să văd români hipnotizaţi cînd presa oglindeşte afaceri de succes ori isprăvi ale olimpicilor. Mass-media a încetat să prezinte şi să expliciteze cerinţele şi valorile societăţii. Cît o să mai regrete cei care umblă acum după informaţia neserioasă (care face rating) şi nu sesizează caracterul prea comercial al presei! Ridicarea standardelor jurnalistice e vorbă goală. Nu mai există ierarhie, nu ştii ce rol au unii şi alţii, norma lipseşte cu desăvîrşire (se ştie, de pildă, că presa franceză ţine secrete amănuntele despre viaţa personală a liderilor, o protejează). Românii nu mai au timp de comentarii, analize, meditaţie. Au devenit pasionaţi de poveşti, şi nu de dezbateri.
Personal, am avut o pasiune aparte pentru informaţie, pentru ştire, dar şi pentru articole de investigaţie. În presa de pînă în 1990, fugeam de comentarii, cum fugeau şi cititorii, pentru că erau false, tendenţioase – într-un cuvînt, nu erau libere. Cînd presa a devenit liberă, comentariul e considerat la fel de important ca sfînta ştire. Cei care caută argumentaţia în presă sînt însă tot mai puţini. Presa scrisă va fi destinată în viitor tocmai celor care aşteaptă analiza şi argumentul. Va rezista presa de investigaţie. Se va vedea – jurnalismul de investigaţie va redeveni interesant în cele două campanii electorale ale acestui an.
Nu cred că ziarul tipărit va deveni o curiozitate bibliofilă. Deşi trăim vremuri haotice, Internetul nu va detrona în totalitate presa, pentru că online mai mult se scrie decît se citeşte. Sînt convins că şi ocupanţii clasei zero de astăzi, cînd vor creşte, vor mai cumpăra ziare, presa tipărită nu va dispărea complet. Dacă presa serioasă dispare, se va deteriora democraţia, care asigură stabilitatea unei societăţi. De aceea încerc un prognostic: presa scrisă se va întoarce la comentarii, la opinii, la profunzime, ca la începuturile ei.
Criza presei poate să aibă şi un efect pozitiv: dispar cei nechemaţi. Pe de altă parte, ameninţaţi cu nesiguranţa locului de muncă, jurnaliştii se vor autocenzura, îşi vor pierde conştiinţa. Aşa se explică multe articole lipsite de conţinut şi vădit părtinitoare.
Petre Mihai Băcanu este jurnalist.
