Oamenii mari caută soluţii în toate. Oamenii mici nu caută decît răspunsuri. De aceea mă enervează oraşul meu. E atît de egoist încît nu oferă nimănui nimic. E mic şi strîmb şi-atît de gol. Cu toate astea, ştiu că are atît de multe de povestit... 

Nu se vorbeşte prea des despre noi. De fapt, am impresia că noi sîntem singurii care vorbesc despre Focşani. Ciudat şi Focşaniul ăsta. Ciudat tare! Dacă mă identific cu oraşul? Momentan, da. Zic momentan, la fel ca toţi adolescenţii care s-au născut aici. Nu ştiu de unde răsare dorinţa asta nebună de a pleca, dar e o realitate din ce în ce mai suportabilă în ultimul timp. După admiterea la liceu, iei harta şi te holbezi la ea vreme de patru ani. Tendinţa este de a trasa o linie cît mai lungă de la Focşani la o posibilă destinaţie. Şi nu, nu ne e teamă c-o să cădem de pe Glob. 

Toate ca toate, dar nu putem afirma că nu ne iubim oraşul. Da, are toate defectele din lume, dar este singurul loc de pe planetă care nu-ţi dă voie să te plimbi cu căştile în urechi. Ar fi păcat să ajungi prin centru şi să n-o auzi pe cerşetoarea şchioapă cum te înjură în gura mare, dacă îndrăzneşti să treci pe lîngă ea fără să-i arunci cîteva monede în poală. Ar fi şi mai trist dacă, odată ajuns la Teatru, ai pierde timpul holbîndu-te la fruntea mult prea bombată a lui Eminescu, în loc să intri în vorbă cu Vasilică, omul care ştie atîtea poveşti şi mănîncă resturile de prăjituri de la cofetărie. N-ar fi corect să mergi cu ochii în pămînt şi să nu vezi blocurile pictate în şaptezeci de mii de culori, să nu te bucuri de firele de iarbă crescute prin asfaltul prost, turnat acum vreo douăzeci de ani, să nu zîmbeşti purtătorilor de haine second-hand care-ţi împărtăşesc bucuria de a trăi simplu, să nu te miri de faptul că pe orice stradă ai lua-o, cu siguranţă vei ajunge din nou în locul din care ai plecat. 

Vorbeam într-o zi cu o bună prietenă despre gropile din oraş. Mi-a mărturisit că ea nu le percepe aşa. Focşaniul e un loc cu străzi perfect netede pentru că fiecare crater este plin cu amintiri.  

Iar dacă nu are gropi, poţi spune că e plin de cafenele. Cum intri în oraş dinspre vest, prima chestie care-ţi iese în cale e o bodegă. Ei, şi ce-ai crede despre Focşani dacă ţi-aş mărturisi că aceasta se numeşte „Illegal“? Nu, n-am fost niciodată acolo, dar nici nu sînt curioasă. Eu nu beau decît prin „Times“, că-mi plac mesele. Mesele sînt foarte importante pentru că scriu mult. Şi-mi place şi săpunul de la baie. Şi e mişto şi tatuajul de pe spatele ospătăriţei care mă întreabă de patru ori (am numărat, mă jur) ce să-mi aducă, înainte să mă servească. Şi mai ce? Mă mai gîndesc... 

Focşaniul este oraşul meu. Este oraşul în care m-am născut, în care am crescut şi pe care îl iubesc. Este locul unde mi-am julit pentru prima oară genunchiul. Aici m-am bătut pentru prima dată cu zăpadă. M-am îndrăgostit aici şi tot aici era să mor de cîteva ori. Şi mă nemulţumeşte faptul că-mi amintesc atît de rar de lucrurile acestea… 

Iubesc Focşaniul pentru că nu uită să rămînă mereu aşa cum îl ştiu eu, cu aceleaşi panarame pe care le vezi pe bordură cînd mergi spre Carrefour, cu aceleaşi nume de străzi, aceleaşi cratere în care tata şi-a rupt de-atîtea ori maşina, aceiaşi skateri care-şi bulesc plăcile de pomană, frustraţi că n-au şi ei unde să se manifeste, aceleaşi florărese de la colţ, aceleaşi bănci pe care, în copilărie,  scriam tot felul de prostii şi rîdeam de unii singuri de ele, aceiaşi vecini cu aceleaşi Dacii care au nevoie de reparaţii zilnice. Orice orăşel de provincie, aşa cum e el, are un farmec aparte. Nu mă invidiaţi. Sînt convinsă că fiecare dintre voi îşi are un Focşani al său.

Alexandra Scînteianu este elevă în clasa a XI-a la Liceul pedagogic „Spiru Haret“ din Focşani.