Frumusețea în cm și kg

Publicat în Dilema Veche nr. 391 din 11-17 august 2011
Frumusețea în cm și kg jpeg

Nici că se putea alege un moment mai potrivit pentru a vorbi despre forma corpului. Acum, în plină vară, fiecare dintre noi ajunge sau măcar visează să ajungă pe o plajă în care să nu mai rămînă, din tot ce este, din tot ce crede despre sine, decît un trup pierdut printre alte trupuri, fără griji, fără termene-limită, fără altă preocupare decît corpul. Propriul corp, dar şi corpurile celorlalţi, înghesuite pe plajă ca o colonie de pinguini. Cum spunea cineva: animale aflate în concedii plătite. 

Inevitabil, pe o plajă ai ocazia să contempli o bună parte dintre formele pe care le poate lua imperfecţiunea. Rarele momente în care zăreşti siluete armonioase nu fac decît să accentueze şi mai mult impresia că specia umană dezvoltă o uluitoare varietate a abaterilor, a defectelor, a deformărilor. O leoaică va semăna întotdeauna cu o altă leoaică, iar despre pinguini, ce să mai spun, parcă toţi sînt la fel, pe cînd o aglomerare de corpuri umane oferă un inegalabil spectacol al diversităţii. 

Probabil tocmai această multitudine a formelor pe care le poate lua corpul omenesc, această intolerabilă devălmăşie a conturului a condus la necesitatea de a fixa un canon al siluetei dezirabile. Din atîtea posibilităţi, trebuia să fie clar ce e urît, ce e frumos, ce e mai frumos şi, mai ales, ce e cel mai frumos. Oamenii sînt preocupaţi nu atît de lux, calm şi voluptate, cît de clasificare, ordine şi ierarhie. La urma urmei, luxul e o formă de clasificare, cu accent pe distincţie (de unde şi expresia a avea clasă), apoi calmul e un fel de ordine, iar ierarhia poate fi o sursă de voluptate pentru cei ce se vor mereu în vîrful grămezii sau, cum se spune acum, în topuri. 

Deşi frumuseţea se impune instantaneu, fără a avea nevoie de introduceri, de prezentări, de pregătiri speciale, deşi vorbim fără ezitare de „o frumuseţe izbitoare“, încercarea de a stabili o ierarhie în domeniul esteticii corporale nu este o treabă chiar atît de simplă. Nu e de ajuns să ştim că frumuseţea va mîntui lumea sau că e doar o promisiune de fericire, avem nevoie de criterii, de etaloane, de norme, de rapoarte şi proporţii, pentru a putea tinde spre o evaluare obiectivă a acelui „nu ştiu ce“ despre care se mai spune că s-ar afla, de fapt, în ochiul celui care priveşte. 

Cînd vorbim despre o siluetă armonioasă, ne referim la proporţia elementelor care o compun, la raportarea fiecărui detaliu faţă de celelalte părţi şi faţă de întreg. Astăzi, cînd idealul de frumuseţe este supleţea, a spune despre cineva că „a luat proporţii“ implică, dincolo de creşterea dimensiunilor, ideea unei deformări, expresia sugerînd în fond tocmai pierderea proporţiilor ideale.

Venus din Milo în taior 

Statuile greceşti ne arată cam ce ştiau anticii despre măsuri, canon, perfecţiune şi frumuseţe, iar artiştii Renaşterii n-au făcut decît să redescopere proporţiile cunoscute de antici. În tratatul său despre proporţii scris în 1613, Dürer încearcă să pună în ecuaţie raporturile care ar caracteriza corpul frumos, dar la capătul multor calcule se declara învins, spunînd că nu poate defini frumuseţea. 

Mai aproape de noi, istoricul francez Georges Vigarello ne face să înţelegem de ce, astăzi, Venus din Milo îmbrăcată în taior ar face figură de damă plinuţă. El explică tuturor în agreabila sa Istorie a frumuseţii felul în care idealul corporal s-a schimbat de la o epocă la alta. Într-adevăr, cultul supleţii este relativ recent, impunîndu-se odată cu primele manechine angajate în 1858 de Charles Frederick Worth, considerat părintele nişei haute couture. În ultimii ani, evoluţia greutăţii ideale cunoaşte salturi uimitoare. Dacă în 1933, la o înălţime de 1,68, o femeie ar fi trebuit să cîntărească 60 de kilograme, în 2001 i se cere ca acul cîntarului să nu treacă de 48. Cu astfel de exigenţe nu e de mirare că în 2006 explodează scandalul manechinelor anorexice care au murit din pricina înfometării. Un scandal lipsit în fond de consecinţe, de vreme ce idealul siluetelor caşectice nu a pălit şi nu a slăbit. Nici nu mai avea de unde... Totuşi, au apărut şi modele alternative, concursuri de Miss pentru grăsuţe, dar oricît de populare ar fi, aceste frumuseţi nu reuşesc să scape nici de aerul parodic şi nici de efortul de supracompensare, pe care l-am regăsit într-un banc primit prin mail, din care poţi afla lunga listă de motive prin care o balenă se felicită că nu e sirenă. Oricum, asta sună mai bine decît culpabilizarea. 

S-a observat ciudăţenia faptului că, odată cu epoca modernă a îndestulării şi a evidentei abundenţe alimentare, idealul corporal este reprezentat de femeia slabă, ce se ridică de la masă înainte de a se sătura deplin, renunţînd la sosuri savuroase, la un supliment de desert, poate şi la pîine, pentru a-şi păstra atît linia pură, cît şi conştiinţa curată. Da, iată, ea nu cedează tentaţiilor, ea e mai presus de pofte, ea deţine controlul asupra corpului ei. Abţinerea ca probă a tristei voinţe. Vanitatea, orgoliul cîtorva centimetri în minus devorează fără milă plăcerea de a mînca. 

Imperativul autocontrolului cuplat cu o adevărată mitologie dietetică realizează o întreagă ştiinţă de a nu mînca. Cît de paradoxal este tot acest efort de autostăpînire pus apoi în slujba conformării la tirania unor norme străine: atîţia centimetri, atîtea kilograme. Cît efort să nu mai fii tu, doar ca să semeni cu alţii despre care ţi s-a tot spus că sînt mai frumoşi decît tine. Te grozăveşti că eşti stăpînul corpului tău doar ca să fii un mai bun sclav al ideii altora despre ce e rău şi ce e bine, despre ce e frumos şi despre ce e urît. Aşadar, nimic mai cultural decît frumuseţea corpului. Ce-i drept, cultura lucrează cu materialul clientului, adică cu ce l-a înzestrat natura, însă jocul e aproape întotdeauna cîştigat de artificiu.

Mondializarea frumuseţii 

Nu putem neglija presiunea mediului şi competiţia în vederea seducţiei. Surprinzător, sondajele demonstrează că trei sferturi din publicul care urmăreşte concursurile de Miss la TV este format din femei cu vîrste apropiate de cea a concurentelor. De fapt, este normal ca femeile să fie curioase în legătură cu noutăţile sezonului la bursa frumuseţii, vor să vadă ce detalii au cota ridicată, dacă nu în vederea alinierii, cel puţin pentru o mai bună apreciere a locului pe care îl deţin în sistemul standard de evaluare de tip clepsidră 90-60-90. 

În acelaşi sens, dar din categoria ştiinţei împrăştiate prin ziare, amintesc constatarea de tip etologic, conform căreia, atunci cînd zăresc o femeie, bărbaţii se uită în primul moment la faţă şi abia apoi coboară privirea, în timp ce femeile „sar“ peste faţă şi evaluează direct sînii „celeilalte“, armele potenţialei rivale. Dacă femeile se uită la femei, nu este mai puţin adevărat că bărbaţii se uită la bărbaţi. Ar fi totuşi diferenţa că, privind fiecare competiţiile destinate genului lor, femeile se măsoară şi se compară cu alte femei, în timp ce bărbaţii se identifică cu alţi bărbaţi. Să ne gîndim doar la fotbal, unde publicul majoritar bărbătesc celebrează virtuţi masculine, trăind astfel măcar prin delegaţie un eroism care scoate din rînd şi din rutină. Cîţi nu jinduiesc după un astfel de profil accentuat, de mare folos în sportul de zi cu zi al alergatului după fuste! Lucrurile acestea ar fi valabile dacă au dreptate cei care spun că, pentru a avea succes, o femeie trebuie să fie frumoasă, iar un bărbat trebuie doar să iasă cumva în evidenţă. 

Pentru că e atît de importantă, frumuseţea feminină tinde spre mondializare. Criteriile occidentale de frumuseţe cuceresc continent după continent, odată cu industria cosmetică şi marketingul aferent. În America de Sud sau în Asia, o femeie are şanse mai mari să fie considerată frumoasă, dacă are trăsături europene. Simptomatic, titlul de Miss Univers 2007 a fost dobîndit pentru prima oară de o chinezoaică, desigur frumoasă, dar care nu avea mai nimic asiatic în înfăţişare. La o înălţime de 1,82, cîntărea 49 de kilograme, avea pielea albă, nasul fin, picioarele lungi şi ochii nebridaţi. De altfel, cea mai cerută operaţie estetică în China este debridarea ochilor şi alungirea nasului. În plus, tot mai multe chinezoaice, deşi au un indice de masă corporală normal, se consideră prea grase şi încearcă să slăbească sau se operează. Exact ca europencele. 

Citeam deunăzi că un grup de cercetători a constatat că rata divorţurilor este invers proporţională cu dimensiunile dobîndite, în timp, de soţie. Adică o femeie îşi păstrează bărbatul, doar dacă îşi păstrează proporţiile. Poate că lucrurile nu stau tocmai aşa. Îmi amintesc o replică dintr-un film văzut tare demult, Ash Wednesday, care m-a pus atunci pe gînduri. Era vorba despre un cuplu între două vîrste – el interpretat de Henry Fonda, ea de Liz Taylor – surprins în plină criză conjugală, în pragul despărţirii. La un moment dat, el îi reproşează felul în care arată, îi spune că e grasă şi deformată. Cu speranţa că îl va recîştiga, ea slăbeşte considerabil şi recurge pe ascuns la operaţii estetice, reuşind să se remodeleze în mod spectaculos. Tot efortul ei este inutil. Răspunsul lui răsună implacabil, de o sinceritate ucigătoare: „Nici un chirurg din lume nu poate opera felul în care te văd eu“. 

Da, atunci cînd nu mai iubesc, bărbaţii nu-şi mai dau nici o osteneală să mintă; atunci, la sfîrşit, pot fi crezuţi pe cuvînt. Nu mai lasă loc pentru nici o îndoială. Dacă la începutul unei relaţii o femeie are nelinişti şi se mai întreabă „Oare mă iubeşte?“, la capătul poveştii va avea parte de certitudini. Una dintre ele ar fi, iată, că un bărbat nu se (re)cucereşte doar cu un număr ideal de kilograme, dispuse acolo unde trebuie, în funcţie de gustul zilei. E nevoie de mai mult, poate de altceva, care nu poate fi nici măsurat, nici cîntărit.

Lucia Terzea-Ofrim este lector univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Ce mi-e drag nu mi-e urît. Pentru o antropologie a emoţiei, Editura Paideia, 2009.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.