Frumusețea, pericolul și utilitatea șabloanelor în istorie

Bogdan POPA
Publicat în Dilema Veche nr. 810 din 29 august – 4 septembrie 2019
Frumusețea, pericolul și utilitatea șabloanelor în istorie jpeg

Cu siguranță că dezbaterile, discuțiile și controversele publice, iar în măsura cunoașterii surselor de arhivă, și cele private, ce au însoțit în anul 2018 sărbătorirea Centenarului României vor deveni ele însele, peste un secol, subiect de dezbateri, discuții și controverse.

Fraza de mai sus (ca și aceasta și altele de mai jos, de altfel) este un șablon. De fapt, orice cunoscător al istoriei (atît ca proces, cît și ca reprezentare) știe foarte bine acest lucru. La fel de bine știe și că nu va putea evita niciodată toate clișeele verbale și de gîndire la care disciplina pe care o „slujește“ pare să fie predispusă. În fond, cum poate un istoric să ocolească mereu, fără a genera propriile clișee și șabloane verbale, formulări precum „prima jumătate a secolului“, „spațiul românesc“, „genialul scriitor/compozitor“ sau „fenomen complex“? Nu acestea sînt importante în cercetările pe care le întreprinde, pentru că istoricul nu (mai) face literatură beletristică, ci științifică. Ceea ce contează este adevărul despre trecut, nu întorsătura frazei care afirmă concluziile ferme, originale și oneste. Problema șabloanelor și clișeelor în istoriografie este mult mai delicată și mai complicată decît simplele automatisme verbale, la care nimeni nu vrea cu adevărat să renunțe definitiv, pentru a nu pierde aparența unui jargon profesional. Doar știm, de la exegeții lui Homer, că ușurează munca povestitorului sau a autorului de texte scrise.

Cred că predispoziția științei istorice pentru șabloane și clișee provine din presiunea socială la care este supusă constant. Evident, nu este o situație unică în sfera științelor. De la toate se cere mereu mai mult, se ridică problema cuantumului finanțărilor din fonduri publice și, în cele din urmă, se aduce argumentul (suprem, evident) al utilității pentru societate și omul de rînd. Problema istoriei – care nu va trimite niciodată, de nicăieri, o sondă spațială plină de microtehnologii către o planetă îndepărtată – este emoția pe care o stîrnește. Aceasta este deopotrivă publică și personală. Mîndria, furia, aprecierea sau dezgustul față de o descoperire nouă, de o reinterpretare a unor fapte de acum sute de ani ce păreau nu doar perfect cunoscute, ci și imposibil de înțeles într-un mod diferit, sînt chestiuni curente. Șablonul de gîndire este un reflex defensiv și, în același timp, un alibi. Iar de aici decurg pericolele și, așa cum voi încerca să argumentez, și șansele de a face opinia publică mai atentă la scopurile cercetării istorice.

Centenarul României este un studiu de caz foarte potrivit pentru tema șabloanelor de gîndire în istorie. Evident, un asemenea moment („100 de ani de România“) trebuia aniversat și, în același timp, comemorat. Doar că participarea României la Primul Război Mondial (devenit brusc, și la noi, Marele Război) părea să se încadreze într-un șablon simplu: intrarea în război, bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, Marea Unire. Cele cîteva personalități care au condus aceste evenimente au stat în fruntea maselor care înțelegeau și sprijineau acțiunile politice ce au dus la cele militare. Astfel privită, participarea României la doi dintre cei patru ani ai războiului mondial este o istorie simplă, limpede, glorioasă, deci frumoasă. De fapt, absolut nimic nu este fals în schema prezentată aici. După cum știe orice iubitor de sport, contează cine cîștigă meciul, nu cine pasează mai frumos. Defilările armatei, cîteva monumente publice noi și ramele fotografice de pe rețelele sociale exprimă această frumusețe. Orice încercare de a contrazice schema participării României la un război ce a dus la Marea Unire ar părea o acțiune demitizatoare – iar așa ceva, se știe, reduce totul la o controversă publică pornită la sfîrșitul anilor 1990 și evită o dezbatere reală. Voi lăsa deoparte aspectele considerate controversate în anul ce a trecut. Mă bazez (și eu) pe clișeul profesional conform căruia doar istoricii de peste mulți ani vor înțelege cu adevărat de ce serbările de 1 Decembrie 2018 au fost organizate într un fel sau altul ori de ce s-au construit unele lucruri și nu altele.

Revin însă la schema participării românești la Primul Război Mondial. În ultimii ani, istoricii, filologii, sociologii sau folcloriștii au avut propriul lor război cu șabloanele pe care le datorăm anilor de formare și, paradoxal, impactului celui de-al Doilea Război Mondial. Aproape uitat la noi, Primul Război Mondial a fost una dintre cele mai mari catastrofe pe care societatea românească le-a trăit vreodată. Dezbaterile despre pregătirea insuficientă a armatei și a clasei politice, despre rezistență încăpățînată și acel eroism devenit el însuși un clișeu („ca la Mărășești“), despre noroc și manevre politice iscusite la conferința păcii (al cărei centenar abia începe, de fapt) sînt contemporane evenimentului. În ultimii ani însă, cercetările întreprinse au confirmat ceea ce se știa deja. Altfel spus, șablonul este corect. Doar că sursele nou descoperite, cărțile recitite, evenimentele și fenomenele prea puțin, unele niciodată cercetate arată subțirimea șablonului, lipsa de consistență, schematismul prea didactic și mai cu seamă absența nevoii de a gîndi critic nu Centenarul în sine, ci drumul pînă la victoria unei țări care, de fapt, se predase și reintrase în război cu cîteva zile înainte de un deznodămînt previzibil. Parcă șablonul nu mai este atît de frumos – răsar deodată marile înfrîngeri din 1916, prizonierii, refugiații care au creat probleme de aprovizionare, de igienă, de locuire într-o capitală improvizată, deși pe drept cuvînt a „renașterii naționale“. Ruptura dintre clasele sociale, dintre ofițeri și soldați, de exemplu, a început să se vindece abia după căderea Bucureștiului. Alături de eroi – despre unii se spune cu emfază că nu sînt inventați în regimul trecut, deși au fost „instrumentați“ de acesta – au apărut în cercetările noi trădătorii, dezertorii, colaboraționiștii. Ani după război, romanele cele mai căutate de un public încă dificil de analizat au fost cele care au vorbit despre asemenea situații. Mai greu pentru cercetătorii de astăzi a fost însă să explice cît de mondial a fost războiul mondial. Mai multe conferințe și, mai apoi, volume de studii au folosit sintagme precum „front necunoscut“ sau „război necunoscut“ – pentru a arăta, de fapt, că tot continentul european, nu doar vestul acestuia, au cunoscut ororile războiului. Încetul cu încetul, din toate aceste teme mai mult sau mai puțin noi sau originale s-a ridicat problema vulnerabilității, a diferențelor între ideal și realitate în România întregită.

Anul 2018, independent de propria sa istorie ce urmează a fi scrisă, a fost, mă folosesc iarăși de clișee, unul „de sărbătoare și de pioasă aducere aminte“. Evident, timpul necesar pentru ca dezbateri, informații și interpretări ca acelea descrise pe scurt mai sus să iasă din turnul de fildeș academic și să devină cunoștințe generale a fost foarte scurt. În anumite cazuri, nu sînt sigur că problema s-a și pus vreodată în acest mod. Nici nu contează pentru concluziile micului articol de față, deoarece cred că, pentru istorici, propria confruntare cu șabloanele de gîndire ale disciplinei va duce, inevitabil, la o altă discuție esențială: cea a utilității sociale a cercetării trecutului. Dacă istoria este frumoasă, nu este doar prin „organizare și stil“, așa cum spunea Nicolae Iorga în 1897, ci prin rostul de a lămuri cît mai multora din prezent ce s-a întîmplat cu un secol, două sau zece înainte, chiar cu riscul de a scoate la lumină părți întunecate ale marilor evenimente. Șabloanele devin astfel utile: autoritatea, forța de atracție și confortul mental pe care îl oferă cer efortul de a le verifica și, la nevoie, de a le sparge și a le folosi pentru a justifica și a genera cercetări noi. Riscul evident al acestora este de a deveni ele însele șabloane și clișee. 

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.