Laura T. era o persoană veselă. Uneori putea lăsa impresia unei visătoare celor care nu o cunoşteau destul de bine. De circa un an şi jumătate însă, atitudinea Laurei T. s-a schimbat. Mama ei, în vîrstă de 89 de ani, a căzut în casă şi a suferit o fractură de bazin. Dintr-o combinaţie de considerente medicale şi refuz al pacientului – care, atîta vreme cît are discernămînt, nu poate fi obligat de nimeni şi nimic să urmeze un tratament de orice fel – au dus la situaţia în care bătrîna este imobilizată la pat şi are nevoie de îngrijire, respectiv supraveghere, aproape permanentă în timpul zilei. Au existat perioade în care trebuia păzită şi noaptea, dar, în prezent, nu mai e cazul.

Ziua de lucru a Laurei T. începe aproape imediat după trezire. Timp pentru un start mai domol, cu o cafea savurată îndelung, nu mai există. În schimb, îngrijirea de dimineaţă şi hrănirea mamei ocupă circa două ore, uneori chiar trei. Noroc că cei de la serviciu au înţelegere faţă de situaţia Laurei T. şi au ajuns la un aranjament în urma căruia femeia poate ajunge la job mai tîrziu şi poate lua de lucru şi acasă. Un program strict i-ar anula posibilitatea de a-şi îngriji mama. Pe de altă parte, fără serviciu situaţia ar fi şi mai complicată pentru Laura T. care şi aşa din veniturile combinate ale sale şi ale soţului nu îşi poate permite să angajeze o îngrijitoare pentru mama imobilizată la pat.

Întoarsă de la serviciu, Laura T. începe îngrijirea de seară a mamei, iar apoi se ocupă de-ale casei. Mai bine zis, de-ale celor două case, pentru că mama ei locuieşte într-un apartament, iar ea împreună cu soţul în alt apartament la acelaşi etaj al blocului. Pentru ei e un noroc. Dacă ar fi fost altfel, fie o mutau pe bătrînă la ei, fie se mutau ei cu totul la ea. Apartamentele separate mimează cît de cît o senzaţie de intimitate şi de normalitate, dar presupun şi efort dublu pentru Laura T. în ceea ce priveşte treburile casnice.

Un alt noroc a făcut ca accidentul mamei să se fi întîmplat după ce băiatul Laurei T. a dat bacalaureatul şi a intrat la facultate în alt oraş. Dacă fiul ar mai fi fost acasă, situaţia era şi mai complicată decît este oricum. Chiar şi aşa, Laura T. trebuie să aibă grijă de copilul ei – de la ajutorul financiar pentru chirie, mîncare trimisă şi rufe spălate, pînă la sprijin la învăţătură (pentru că băiatul urmează cursurile aceleiaşi facultăţi precum părinţii lui). Tensiunea îşi face însă simţite efectele, iar fiul a început să vină acasă din ce în ce mai rar. Laura T. crede că oboseala şi stresul lor, al părinţilor, îl fac pe tînărul student să amîne vizitele pînă la momentul la care nu mai este posibil.

Şi dacă ruperea fiului de familie poate fi totuşi văzută drept un proces normal şi inevitabil de maturizare, atunci dinamica vieţii de cuplu nu se poate înscrie în aceeaşi categorie. E firesc ca soţul Laurei T. – care o sprijină măcar cu gătitul pentru familie – să îşi dorească mai mult timp şi mai multă atenţie din partea soţiei. Numai că ea nu mai poate. Nu mai este dispusă. Nu mai are energie. Şi nici chef nu mai are. Sentimentul predominant al Laurei T. este cel de vinovăţie. Se simte vinovată pentru că nu are grijă mai multă de mama ei, dar e conştientă că această îngrijire zilnică a dus la distrugerea apropierii de propria mamă.

Se simte vinovată pentru că nu îi acordă mai multă atenţie soţului ei, dar e conştientă că după o zi de muncă la serviciu şi de îngrijire a mamei nu mai are resurse fizice. Se simte vinovată pentru că nu are grijă de copilul ei atît cît ar vrea, dar e conştientă că distanţa şi lipsa de odihnă îi fac dorinţa firească de mamă imposibil de îndeplinit.

Laura T. a ajuns o persoană mereu obosită. Ea face parte dintr-o generaţie captivă care, orice ar face, îşi provoacă singură un sentiment ucigător de vinovăţie. Şi care trăieşte cu impresia că nu poate mulţumi pe nimeni. Poate aşa şi este, poate chiar nu reuşeşte să mulţumească pe nimeni. Întrebarea e însă dacă trebuie să îi mulţumească pe toţi? Şi dacă nu trebuie, atunci pe cine poate alege să nemulţumească în mod conştient?

Foto: Ioana Moldovan