În anul 1928, istoricul Irénée ­Hausherr făcea următoarea afirmație: „Nu există în Muntele Athos un autor mai citit decît Sfîntul Simeon Noul Teolog, iar monahii îl copiază tot aşa de mult ca şi în trecut“. Jumătate de secol mai tîrziu, Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre același sfînt că este cel mai mare ambasador al Ortodoxiei. Cine a fost Simeon Noul Teolog și ce i-a determinat pe cei doi să afirme astfel de lucruri despre el?

Cele mai importante informaţii în legătură cu Simeon le avem de la ucenicul acestuia, Nichita Stithatul, cel care va ajunge, mai tîrziu, egumen al Mănăstirii Studion. Simeon s-a născut în Paphlagonia în anul 949 şi a crescut la Constantinopol, primind o educaţie deosebită, prin efortul unchiului său. Încă de tînăr, Simeon este atras de lucrurile spirituale şi de viaţa monahală, el fugind chiar de acasă şi încercînd să intre în mănăstire; este respins, întrucît avea doar 14 ani, dar el menţine o strînsă legătură cu duhovnicul său, Simeon Evlaviosul. Mănăstirea Studion, întemeiată în anul 462 de către un patrician roman pe nume Studios, era închinată Sf. Ioan Botezătorul şi ajunsese, de-a lungul vremii, printre cele mai căutate centre spirituale ale Bizanţului. În timpul disputelor iconoclaste din secolele al VIII-lea şi al IX-lea, vieţuitorii de aici s-au arătat fideli ortodoxiei, înfruntînd cele mai grele repercusiuni din partea autorităţilor politice iconoclaste, aşa cum s-a întîmplat în timpul Împăratului Constantin V Copronimul, care i-a alungat pe monahi din mănăstire şi chiar din Constantinopol. Pînă la urmă, mănăstirea şi-a revenit ca importanţă, ajungînd ca în secolele IX-XI să fie foarte căutată de cei care alegeau o viaţă monahală, de la tineri pînă la foşti demnitari în căutarea liniştirii şi a desăvîrşirii spirituale. În timpul vieţuirii aici a lui Simeon, asistăm la o perioadă de amorţire duhovnicească, de unde şi elanul tînărului monah de a reîmprospăta viaţa de obşte, lucru ce cauzează alungarea sa din comunitate. Simeon se va stabili la Mănăstirea Sf. Mamas.

Viaţa Sfîntului Simeon Noul Teolog este marcată de o asceză strictă şi de o deosebită curăţire sufletească, precum şi de viziunile luminii dumnezeieşti pe care le descrie mai tîrziu în Catehezele sale. Cu toate acestea, Sfîntul nu pune pe seama sa întîmplările tainice şi minunate la care a participat, prin vederea luminii Duhului Sfînt, ci pretinde că relatează ceea ce a auzit de la alţii, folosind formule de genul: „ştiu un om“ sau „cineva mi-a povestit“, lucru ce aminteşte de smerenia Apostolului Pavel în acelaşi context. Pînă la urmă, Simeon va ajunge călugăr, apoi preot şi chiar egumen al Mănăstirii Sf. Mamas. Pe întreg parcursul vieţii sale, Sfîntul s-a izbit de împietrirea şi neînţelegerea monahilor în mijlocul cărora a vieţuit, fiind mereu acuzat de inovaţie în practică şi în învăţătură, lucru care a dus pînă la urmă şi la exilarea sa, la o vîrstă înaintată, pe ţărmul asiatic al Bosforului, lîngă cetatea Palukiton. Aici se stabileşte la paraclisul Sf. Marina, unde va şi adormi întru Domnul, 13 ani mai tîrziu.

De ce este însă numit Simeon drept Noul Teolog? Chiar dacă învăţătura Sf. Simeon este marcată de experienţa personală, totuşi cele mai importante linii ale teologiei sale se află în strînsă legătură cu Sf. Părinţi anteriori. Spre exemplu, Sf. Simeon vorbeşte la rîndul lui de­spre curăţirea de patimi, despre urcuşul duhovnicesc ce culminează cu contemplarea nepătimaşă a raţiunilor dumnezeieşti şi cu unirea cu Hristos prin Duhul Sfînt. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae scrie în prefaţa Filocaliei VI că nota aparte a Sf. Simeon Noul Teolog nu este o învăţătură nouă, diferită de cea a Sf. Părinţi, ci „accentul deosebit pus pe simţire, pe conştiinţă, pe lumină şi pe iubire, care stau în strînsă legătură între ele, dar şi cu întreaga învăţătură a Părinţilor“. Și atunci, ce este nou la Sf. Simeon sau mai bine spus: ce este nou teologic?

Ei bine, cunoaşterea lui Dumnezeu capătă la Sf. Simeon dimensiunea concretă a vederii Sale, a gustării sau a împărtăşirii de El. Cu toate acestea, el face o deosebire între vederea sau simţirea lui Dumnezeu din viaţa aceasta şi cea din viaţa viitoare. Sfîntul spune: „Acum mărturisim şi spunem că luăm arvuna măsurată a tuturor bunătăţilor, iar totul nădăjduim să luăm după moarte“. Diferenţa pe care o propune Sf. Simeon priveşte distincția că una este raţionamentul pe care mintea îl face asupra lui Dumnezeu şi alta este legătura tainică pe care o are sufletul prin simţurile sale cu Creatorul său. Nu gîndul despre Dumnezeu reprezintă adevărata cunoaştere, ci „vederea“ Sa este cea care Îl face cunoscut. Iată cum argumentează Sfîntul acest lucru: „Dar ce spune Domnul: «Cel ce Mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi Eu îl voi iubi pe El şi Mă voi arăta Lui» (In 14:21). Cînd va fi arătarea Lui? Aici sau în viitor? Evident că aici. Căci acolo unde este păzirea întocmai a poruncilor, acolo este şi arătarea Mîntuitorului, şi după arătare se iveşte în noi şi desăvîrşita iubire“.

Nimeni dintre Părinții creștini nu a mai avut curajul, pînă la Simeon, de a se exprima atît de personalist în legătură cu Dumnezeu și nimeni nu a mai descris atît de intim acest aspect. Noul Teolog vorbeşte despre lumina care aduce cu sine cunoaşterea, folosind expresia „lumina cunoştinţei“. El spune că nu există cunoştinţă fără lumină, prin faptul că lumina dumnezeiască aduce în noi cunoştinţa: „Căci altfel nu poate cunoaşte cineva pe Dumnezeu, decît în vederea (contemplarea) luminii trimise din El“. Apoi Sfîntul spune: „Dumnezeu e lumină şi vederea lui e ca o lumină“ şi începe să relateze experienţa vederii luminii necreate, dar ca din auzite. Cel mai impresionant pasaj al Cuvîntării a V-a morale este dialogul dintre monahul care face experienţa vederii luminii şi Dumnezeu Însuşi: „Văzătorul capătă îndrăzneală şi zice: «Dumnezeul meu, Tu eşti?». Şi Acela îi răspunde şi zice: «Da, eu sînt Dumnezeu cel Care M-am făcut om pentru tine. Şi iată te-am făcut şi pe tine, precum vezi, şi te voi face dumnezeu».“.

Sfîntul Simeon, pentru a-şi încredinţa cititorul de aceasta, presupune că cel care a făcut experienţa vederii luminii este întrebat: „De unde ştii, preaiubite prieten al lui Hristos, că vei fi asemenea Lui? Spune‑ne, de unde?“. Şi răspunsul vine: „De la Duhul, Care ne-a dat nouă (1 Ioan 3:24); de la Acesta cunoaştem că sîntem copii ai lui Dumnezeu şi că Dumnezeu Însuşi este pentru noi, pentru că El Însuşi mi-a spus acestea cu un glas tainic“.

Glasul tainic. În această expresie se rezumă pentru experiența ascetică ortodoxă a Sfîntului Simeon și a întregii Ortodoxii răsăritene efortul de a șlefui, cu mijloacele lui „afară“, un „înlăuntru“ acordat cu poruncile divine și cu lumina personală primită de la Dumnezeu. Glasul tainic este al omului tainic al inimii, după expresia Sfîntului Petru: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară […], ci să fie omul tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blînd și liniștit“ (1 Petru 3:3-4). Toată paradigma filosofiei creștine se va pune în termenii unei distincții nu atît radicale, cît implicite, între cele spirituale și cele materiale, între un modus vivendi explicit orientat către cultura văzută, perceptibilă, și unul orientat către o interioritate denumită tainică. Pînă și acest termen trebuie descifrat ca reprezentînd nu neapărat o enigmă detectivistică, cît o lucrare neștiută, nevăzută, greu de înțeles a Duhului Sfînt în inima omului. Este ceea ce Părintele Stăniloae a numit, analizînd concepția Sfîntului Simeon, „monahismul interior“ al creștinului, acolo unde interioritate nu înseamnă ezoterism, ci universalitate. Inima este indiciul cel mai sigur al profunzimilor sufletești, iar adîncimile Duhului Sfînt nu pot fi nicăieri decît în inima-topos, al cărei om, cu al lui glas, tainic, convorbește cu Dumnezeu.

Daniil Iacșa este doctor în teologie cu o teză despre Cele trei Adunări Ecumenice Europene. O perspectivă ortodoxă (2014), preot și realizator de emisiuni religioase.