Gunoiște

Publicat în Dilema Veche nr. 799 din 13-19 iunie 2019
Gunoiște jpeg

Am o relație specială cu gunoiul, așa cum Vîsoțki avea cu vodca; dar nu despre mine am de gînd să scriu aici, pentru că, oricum aș da-o, tot lăudăroșenie mi-ar ieși. Vreau să povestesc despre un text pe care l-am scris în primăvara anului 1987 (mai ’87, mai exact), și care pînă acum a rămas scris doar la mine-n cap, ceea ce este păcat: e un text bun. Greu de crezut, dar bun.

Locul acțiunii: cele două ghene din fața blocului D 23, din cartierul Berceni. Acolo aruncau gunoi oamenii din patru blocuri, adică și vecinii din D7, D6 și D5, iar în urma iernii cumplite 1984-1985, cînd (printre altele) nici serviciile de salubritate n au mai funcționat, în cele două ghene se adunaseră niște mormane uriașe de gunoaie, un fel de munți mai mici, sub care rămăseseră prinse tomberoanele. Nici în 1985, nici în 1986 nu s-a putut face nimic, era, cum să spun, un fel de „blocaj instituțional“: gunoierii spuneau că ei sînt plătiți să ridice gunoiul din tomberoane, nu cel din ghenele propriu-zise (pe care, oricum, nu ar fi avut cu ce să-l încarce în mașinile lor, chiar dacă ar fi fost dispuși să-l ia); locatarii, de pe altă parte, susțineau că gunoiul este treaba gunoierilor, nu a lor, și să facă bine să ia munțișorii de-acolo, ca să poată ajunge la tomberoane.

În cei trei ani de dispute sterile, „munțișorii“ nu numai c-au crescut uimitor în înălțime și lărgime (ocupaseră în întregime spațiul ghenelor și se revărsau regulat în stradă, de unde erau împinși înapoi de proprietarii de autoturisme: destrame-se lumea, dar totul pîn’ la Dacii!), dar au devenit mai veseli. În fiecare ghenă prospera cîte o colonie de șobolani, frumoși și voioși, mari cît pisicile, care aveau de mîncare cît cuprinde, dar se mai dedulceau și la cățelușii (și pisoiașii) nou-născuți, nedoriți de stăpîni, abandonați noaptea în fața ghenelor (le era rușine, totuși, suflete calde de bercenezi!). Este futil să precizez că în acești trei ani numai la șobolani ne-a stat mintea, nouă, copiilor din cele patru blocuri sus-pomenite; ne lăsaserăm și de fotbal, și de leapșa pe ouate, și de bătaia cu gașca lui Tudose (ăștia erau un fel de „Áts Feri Gang“, ne snopeau cînd ne prindeau pe teritoriul lor – tocmai dincolo de linia de troleibuz! –, dar și noi pe ei, cînd se aventurau dincoace), și de toate, zi și noapte vînam șobolani. Tehnic vorbind, n-am „vînat“ nici unul, niciodată, dar trăgeam după ei cu cornete cu bold în vîrf, fără să nimerim nici măcar un fir de păr din coadă. Nu conta. Fiecare se lăuda c ar fi reușit, odată, cînd nu era nimeni ca să-l vadă. Așa, după lăudăroșeniile noastre, trebuie să fi ucis vreo cîteva sute de șobolani…

Dar părinților nu le plăcea deloc treaba asta, și mai ales mamelor. Nu era chiar distractiv pentru ele să vină noaptea, obosite, de la serviciu și să dea piept cu șobolanii care se făceau tot mai obraznici, tot mai inteligenți: nu numai că știau să deosebească femeile de bărbați (care dădeau picioare-n gol, sperînd să nimerească pe cîte unul), dar ajunseseră la performanța să știe care dintre mămicile noastre era fricoasă și care nu: le cunoșteau personal, ceea ce mi se pare extraordinar – și, desigur, cam înfricoșător. Numai că asta nu le-a folosit la nimic atunci cînd unii dintre ei, mai neinspirați, s-au apucat să roadă peste iarnă cabluri și curele de transmisie din motoarele Daciilor imobilizate sub nămeți: cînd s-a desprimăvărat și proprietarii au descoperit stricăciunile, soarta celor două colonii a fost pecetluită.

Am văzut cu ochii mei, în comunism, o singură inițiativă cetățenească. Una! Aceasta despre care povestesc: după vreo două luni de discuții (aparent sterile), locatarii celor patru blocuri au pus mînă de la mînă și au tocmit un tractorist. A venit omul, cu tractorul lui și cu remorca, iar locatarii au pus mîna pe lopeți și au început să încarce munțișorii în remorcă. Nu mai țin minte cît a durat treaba, cîteva zile, în orice caz, dar la final au început să apară tomberoanele și era clar că se va ajunge la podeaua de ciment a ghenelor, și deci la „inimile“ celor două colonii de șobolani. Un mesager a fost trimis peste linia de troleibuz cu propunerea de armistițiu, iar alături de noi s-a prezentat, gata de masacru, însăși gașca lui Tudose – cu Tudose-n frunte, bunînțeles. Noi aveam răngi (improvizate), ei veniseră cu cazmale, în afară de Borșova, care era mai prost. El venise cu toporul.

Părinții încărcau, copiii așteptau, șobolanii și-au pus la punct strategia și au început să iasă: mai întîi ieșea cîte unul care o lua la fugă cît putea de repede (adulții îl lăsau să fugă), cu noi pe urmele lui; șanse minime de supraviețuire. Dar șobolanul muribund scotea un țipăt specific, pe care cei rămași în colonie l-au înțeles foarte repede și au schimbat strategia: nu mai țîșnea unul singur deodată, ci trei – mereu cîte trei – care fugeau în direcții divergente, probabil stabilite dinainte, în consiliul lor de urgență. A mers: noi omoram unul, ai lui Tudose – altul, iar cel de-al treilea scăpa. Oricît am încercat, nu am reușit să stabilim la timp o contrastrategie, astfel încît din prima colonie au supraviețuit destui șobolani, dar, evident, numai cei norocoși, puternici și rapizi.

Din a doua colonie au supraviețuit toți. Toți, fără excepție, inclusiv puii foarte mici: cît timp a durat masacrul primei colonii, șobolanii din a doua au plecat, discret, cu cățel și cu purcel, lăsîndu-ne stupefiați. Am așteptat degeaba să se repete scenariul de la prima ghenă, pentru că lopețile părinților noștri au terminat de încărcat remorca și din munțișorul tot mai mic n-a țîșnit nici măcar un șobolan. Unul, de sămînță, să fi fost măcar! Dar, nu. Plecaseră la timp.

Asta-i toată povestea. A, da, are și o mică adăugire: cînd i-am spus-o fostei mele prietene, ea a replicat, disprețuitor: „Asta nu-i nimic. Gunoi la ghenă după iarna aia – ce mare chestie? La mine la bloc gunoiul ajunsese pînă la etajul întîi. Cînd ningea, iarna, ne făcuserăm derdeluș care începea de la noi din balcon“. Am rămas mască, pentru că știam că n-are nici urmă de imaginație, n-ar fi fost cîtuși de puțin capabilă să inventeze așa ceva: „Și taică-tu ce zicea?“, am întrebat-o. „Ce să zică? La început n-a zis nimic, pe urmă le-a pus taxă la copii, că treceau pe la noi prin sufragerie. 50 de bani fiecare lansare pe derdeluș.“ L-am cunoscut pe taică-su, era un oltean cărpănos, plin de resurse, scotea bani din piatră seacă. Îl văd perfect capabil de așa ceva.

Jocurile vieții și ale muncii m-au făcut să fiu extraordinar de atent la modul cum oamenii unui oraș se raportează la gunoiul lor (1), la copacii lor (2), la animalele lor (3) și la copiii lor (4). Pot spune că Bucureștiul, orașul meu (și al lui Mircea Cărtărescu, conced) a reușit performanța să „cadă“ la toate criteriile, de cînd locuiesc eu aici (1975) și pînă acum vreo zece ani (aproximativ 2010, să spunem). Pînă atunci, Bucureștiul a fost exact cum vor clujenii (sau timișorenii, sau ieșenii, sau oricine) să-l vadă: o cloacă monstruoasă, un non-oraș, o mahala africană. Lucrurile s-au schimbat, la scară istorică, fulgerător: Bucureștiul de azi este un oraș dificil, dar un oraș european 100%; de aceea cred că are sens un astfel de text. Pentru că lucrurile se uită. Pentru că oamenii mor și cu ei mor și amintirile; pentru că cei care trăiesc preferă să uite morbidul și să-și amintească, atît cît a fost, frumosul din trecutul lor.

Eu n-am de gînd să uit nimic. Și nici să-i las pe alții să uite. „Uitacii“ de azi sînt greșiții de mîine, asta e părerea mea, iar dacă ar veni al lui Parizianu să mă întrebe „Pe ce te bazezi?“, i-aș răspunde că abia ce-am venit din Tadjikistan, iar Tadjikistanul este România de acum 40 de ani. N-am fost plecat în Est, am fost plecat în trecut, și iată cu ce învățătură m-am întors în dinți: trecutul se poate lesne repeta. Dacă nu stăm cu ochii pe prezent, vom alerga iarăși cu toporul după șobolani, ca prostul de Borșova. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.