Nu numai o dată am reflectat şi am scris despre o povestire a lui Heinrich Böll în care revin cuvintele "în curînd". Nuvela se petrece în anii celui de-al doilea război mondial. Un tînăr ostaş, Andreas. Fire paşnică. Însetat de bucuriile irezistibile şi netrăite ale existenţei. Sătul pînă în gît de bătălii. Ştie că nu are scăpare. În curînd va muri. Cuvîntul curînd răsună înlăuntrul lui, asurzitor. Curînd, meditează el, e ceva cumplit. Curînd scurtează şi striveşte timpul. Nu-i o promisiune, e o ameninţare. Înseamnă nesiguranţa absolută şi totodată certitudine. Curînd prevesteşte sfîrşitul. Măsoară tot ce vei pierde.Citisem Trenul a sosit la timp prin anii ’50. N-aş putea preciza dacă m-a cîştigat dramatismul acţiunii sau probitatea morală a scriitorului. Oricum, povestirea în care fiecare rînd avea garanţia autenticităţii m-a impresionat. Războiul, privit aşadar din cealaltă perspectivă. A celor ce fuseseră inamicul. Şi care, dacă ar fi biruit, m-ar fi prefăcut într-un fir de fum al crematoriilor de la Auschwitz. Vreme îndelungată nu izbutisem să cunosc înţelegerea, să resimt compasiune pentru cei care purtaseră uniformele celui de-al III-lea Reich. Cu atît mai puţin să mă pun - fie şi prin intermediul ficţiunii - în pielea lor. Bănuiam, bineînţeles, chinul moral al unora, auzisem de actele de rezistenţă ale altora, însă nu puteam întinde mîna spre ei peste bariera nevăzută. Crescusem în adversitatea faţă de Hitler. Tot aşa cum mă formasem în teroarea şi umilirile pe care adepţii doctrinei lui de la noi se străduiau - cu succes - să le resimt. Vreau să spun numai că povestirea lui Böll a aruncat în aer obstacolul psihologic. Probabil şi pentru că pîinea pe care o mîncam în anii altui totalitarism îmi uşura apropierea. Acum pricepeam desluşit cum frica de a te împotrivi şi ruşinea de a te supune duc şi la apatia, şi la tensiunea conştiinţei, iar dincolo de apucaţi, tîmpi şi nemernici, se mai află şi alţii. Amorţiţi şi totuşi lucizi. Peticindu-şi din renunţări, erezii, ignorări, opoziţii, un scut la adăpostul căruia încercau să rămînă ei înşişi.Pe urmă am căutat orice pagină semnată de Heinrich Böll. Nu ştiu dacă îl admiram pentru că dădea pe faţă vulnerabilitatea noastră, numind rănile pe care le ascundeam şi anxietăţile pe care le tăceam. Mă punea pe gînduri, de asemeni, faptul că personajele sale nu simt nevoia să modifice lumea, cîteodată nici măcar să se întrebe asupra lor înşişi; ar voi mai degrabă să îşi schimbe pielea, aşa, ca să poată îndura şi să se poată îndura. E foarte posibil ca Böll să mă fi cîştigat prin omenia pe care o radiază o proză unde e mereu vorba de pîine, singurătate, săli de aşteptare, ruine, fotografii, spaimele războiului şi sordidul postbelic, lazarete, sinucideri, impostori. În orice caz, nu am nici o îndoială că am fost de partea lui în îndîrjirea de a da la iveală unde şi cum se adăpostea nazismul după 1945.În urmă cu ceva timp, un important om de cultură german îmi spunea cu un regret abstract că opera lui Böll nu se mai află în centrul interesului public. Recent, un critic german îmi confirma cu o sinceră tristeţe verdictul. N-am argumente să îl resping. Cred însă că e vorba de o eclipsă vremelnică. I-am recitit din nou o bună parte din scrieri. Convingerea mea este că ele rezistă. Să atîrne greu în această opinie împrejurarea că în anii ’70 l-am cunoscut personal şi am beneficiat de dărnicia lui Böll, care m-a propus printre cronicarii dramatici chemaţi să dea seama de manifestările artistice din Berlinul de Vest, ceea ce am făcut aproape un sfert de veac? Desigur că opţiunea "omului cel bun din Köln" - cum era denumit Böll - are o anume pondere în judecata mea critică. Dar propria subiectivitate nu cîntăreşte tot atît de greu pe cît acel simţămînt de oboseală, vlăguire, zădărnicie, pe care l-am încercat de la prima lectură a scriitorului şi care mi s-a impus fie că era înfăţişat direct, fie că se insinua la încheietura dintre două fraze. Într-adevăr, multe se întîmplă şi despre multe se vorbeşte în creaţia sa. Bani, năzuinţe, somnolări, cariere, patimi, păreri politice, pierderi, iubiri de doi bani, zile fără timp, iar mai toate se petrec în lumina deloc încurajatoare a bilanţului.