În vara lui 2010 am mers cu studenţii de la masterul de antropologie de la SNSPA, pentru aproape două săptămîni, în cercetare la Cacica, comună situată undeva în centrul Bucovinei. Băteam zilnic drumurile întortocheate care legau cele patru-cinci sate ale comunei, răsfirate pe dealurile din preajmă, căscînd gura la frumoasele case împachetate în solzi de lemn, specifici arhitecturii tradiţionale locale, sau la vilele impunătoare construite de migranţii cu dare de mînă sau aparţinînd antreprenorilor locali. După-amiezele ne intersectam la terasa generoasă în folclor recent bucovinean şi bere de cicoare. Singurele momente în care şedinţele de teren se animau erau cele în care apăreau poveştile despre casele făloase, puţine la număr, în care vreun norocos avusese ocazia să intre. Cu puţine zile înainte de plecare, am mers la Suceava să facem provizii pentru ultima parte de teren. La întoarcere, din cauza unui indicator plasat greşit, am rătăcit drumul spre casă. Peisajul bogat în vegetaţie sărăcise dintr-odată iar la un moment dat podişul secetos, pe care îl străbăteam, s-a căscat, lăsînd loc unui adevărat spectacol imobiliar: zeci de case de mari dimensiuni, cele mai multe în plin proces de construcţie, grupate sau răzleţe, dantelau marginea unui „sat“. În mijlocul unui buchet de vile impunătoare străluceau turlele aurite ale unei biserici. Am oprit maşina şi am coborît cu respiraţia tăiată, ca să ne putem dezmetici. Primele gînduri care ne bîntuiau erau, evident, legate de „casele făloase“ documentate de Cristina Coroş şi de Daniela Moisa în Ţara Oaşului. Cînd am intrat în sat, comparaţiile s-au mai risipit: în timp ce casele făloase puneau accent pe o verticală plină de materiale de construcţie de ultimă generaţie, care fac ca unele dintre acestea să semene cu recentele sedii de bancă, vilele din Cajvana erau mai degrabă înşirate pe orizontală iar materialele de construcţie tindeau să fie, preponderent, din registrul mattoni (cărămizi) de culoare roşiatică, combinate cu detalii din material lemnos, fier forjat şi gresie. Reveriile italiene ale celor plecaţi la muncă – cu predilecţie în domeniul construcţiilor – se agăţau aici pe scheletul fostelor gospodării ţărăneşti, într-un stil eclectic în care rusticul autohton îl întîlneşte pe cel global şi în care detaliile renascentiste se asociază cu piticii de grădină, nenumărate glastre cu flori şi care pentru fîn. Am hotărît că trebuia să ne întoarcem anul următor pentru a înţelege mai bine motivaţiile şi procesele care stau în spatele apariţiei acestor construcţii, mai ales pentru a demonta mitul jurnalistic al „iraţionalului“ care ar defini aceste practici. 

Deşi avizaţi asupra potenţialului de extrem exotism pe care casele căjvănaşilor îl puteau exercita asupra privirii lor, masteranzii se întorceau seara din explorările de teren bîntuiţi de acelaşi aer „iraţional“ care părea să consolideze o subcultură a concurenţei continue întru construirea celei mai mari şi mai accesorizate case. Cînd unii dintre părinţii migranţilor plecaţi la muncă în Italia au început să răspundă „nu ştiu, mergeţi şi număraţi...“ la întrebarea „cîte camere are casa copilului dumneavoastră?“, părea să se complice şi mai mult posibilitatea de a încerca formularea unui model explicativ. De la un moment dat încolo însă, cînd discuţiile au mers mai în profunzime, a început să apară mai des formulată explicaţia localnicilor, conform căreia „căjvănarii îşi fac case mari ca să arate cît de harnici sînt“, cu varianta „cît de mult muncesc“. Se configura astfel ideea unei „lupte în căşi“, cum expresiv numesc interlocutorii Danielei Moisa din Ţara Oaşului competiţia pentru cea mai frumoasă casă, în care munca şi hărnicia ca expresie socială a acesteia se obiectifică în geografia casei: „Trecerea de la a reuşi la reuşită/e este simptomatică, pentru că ea anunţă configurarea unui teren bogat pentru studierea practicilor de consum material asociate dinamicilor valorilor individuale şi colective“ (Daniela Moisa, 2011). La fel cum, pe vremuri, hărnicia era măsurată prin numărul mare de animale deţinute de gospodar, casa devine astăzi locul geometric al succesului în muncă. Este vorba, pînă la urmă, de o strategie care face vizibile şi recunoscute prin obiectificare eforturi depuse la mii de kilometri distanţă. Despre această luptă, Vintilă Mihăilescu scrie într-un articol recent că „nu este doar o nevoie individuală de recunoaştere a propriei reuşite, ci şi una de recunoaştere mutuală a sătenilor şi a acestora în raport cu oraşul şi lumea largă“. Unele dintre casele căjvănarilor dau senzaţia că sînt neterminate în mod intenţionat, deşi se lucrează la ele permanent: acestea lasă loc pentru adăugiri/intervenţii şi mai ales investiţii ulterioare. Terminarea casei ar putea însemna, în acest caz, ieşirea din competiţie...

Bogdan Iancu este cercetător la Muzeul Ţăranului Român. Susţine seminarii la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA.